luni, 29 decembrie 2008

Spirit crestinesc si examene

0 Comentarii
Acusica vin examenele si parca totul trece mult prea repede pentru a putea tine pasul, astfel se pare ca primul examen se anunta pe 5 ianuarie. Multa bafta tuturor celor ce au de gand sa se prezinte, celorlalti... hmmm... bafta si lor! Pana atunci, sa ne bucuram crestineste de Sfintele Sarbatori si sa traim in adevaratul spirit al Craciunului, nu doar 1,2 sau 3 zile, ci mereu sa ne umple aceeasi bucurie intreaga fiinta!
luni, 24 noiembrie 2008

Astept..

0 Comentarii
Se pare ca incetul cu incetul timpul ne ajunge din urma si e mult prea greu sa tinem pasul cu el, totusi incercam sa recuperam, dar pana cand? Pana cand putem recupera fara sa depasim granita irecuperabilului? Cine stie.. Nestingherit, in crepuscul stau si incerc sa mai incropesc inca un rand, intr-un spatiu mult prea straniu si strain, fata de care m-am indepartat deja prea mult fara sa fi stiut incotro ma indrept. Poate doar Reperul sa-mi mai tina umbra sub un soare prea arzator, al unor ganduri straine ce-mi devoreaza fiinta-mi fragila, cuprinsa de fiorul rece al atingerii straine unui semizeu abstract. Poate doar un Hermes ratcit in desisul lumii contemporane mai poate spera la salvarea promisa de prea mult timp unor stramosi ramasi numai in mituri si-amintiri obscure, dar nu si eu, deja e prea tarziu si nici licarirea unei sperante nu o mai pot intrezari. Tacut ma indepartez si-astept...
vineri, 3 octombrie 2008

Adancimi de suflet

0 Comentarii
Linistea nerostita
De vesnicii astri apusi
Licareste in intuneric
Ganduri ascunse.

Inexistenta drumurilor
A curmat adancimea creatiei
Nesoptitelor graiuri neintelese
De multi...
miercuri, 24 septembrie 2008

Ratiunea

0 Comentarii
Mi-e teama de viitor..mi-e teama de neantul ce ma asteapta.. Oare ma voi descurca? Oare fac fata noilor provocari? De ce omul a fost inzestrat cu atat ratiune? Nu ar fi fost viata mult mai simpla fara pic de rationalitate? Probabil..sau cine stie? Oricum blestemul ratiunii ne urmareste mereu precum neobosita umbra intr-o zi cu mult soare.
A fi fericit = a fi nebun?
Realitate sau fictiune?
vineri, 19 septembrie 2008

Natura omului

0 Comentarii
La inceput a fost nimicul...apoi a aparut materia, asa cum si religia, fizica precum si orice lucrare legata de acest subiect confirma cea mai simpla teorie creationista. Probabil aceasta a fost cea mai mare greseala a acestui mare mecanism infinit: o eroare de sitem, aparitia materiei, dezordinea, haosul.. toate intr-un timp mult prea scurt pentru a fi masurat, intr-un spatiu mult prea restrans, apoi, ca o molima raspandindu-se in intreg Universul.. in infinit. Aceasi materie nascuta din haos si dezordine a stat la baza omului.. aceeasi atomi, in diferite legaturi au alcatuit creatura autointitulata "varful piramidei trofice", cea mai evoluata specie de pe Terra. Aroganta omului este la fel de mare precum si infinitatea Universului.. Daca punctul de inceput a existentei noastre se datoreaza haosului initial, cum poate omul migra catre celalalt pol? Poate omul schimba insasi natura firii sale? Mai poate fi modelat noroiul intr-un exemplu desevarsit de arta? Doar un ecou imi mai trezeste eul la realitate strigandu-mi: utopie! Lasand subiectivismele incuiate intr-un cufar tainic, mi-e atat de greu sa accept omul ca pe o fiinta buna, pasnica, desavarsita, cand tot ce ne inconjoara s-a nascut din haos... si parca mereu ideea imi e confirmata de cele doua paturi subtile in care se imparte societatea: naivii si cei ce ii conduc. De fiecare data ni se ofera ocazia de a alege in viata, sa fim naivi, sau sa gandim si sa ii conducem? Poate mai exista o alternativa... inca o caut, poate intr-o zi o voi gasi sau poate doar esentializez prea mult lucrurile. Totusi dramele ma cuprind prea mult si nu fac fata.
E dramatic si e trist sa traiesti conform unei matrici, intr-un sistem creat de Un desavarsit Arhitect, fara posibilitatea de a decide. Suntem liberi, dar totusi ne nastem si murim, cele doua repere pe langa care nimeni nu cred ca a trecut.. sau o fi posibila nemurirea? Cine sunt nemuritorii?
luni, 15 septembrie 2008

Deznadejdea

0 Comentarii
Inger de smoala,
Cu aripi de plumb,
Te chem!
Dar tu nu ma auzi..
M-ai lasat singur!
Pe-acest drum incovoiat
Imi este atat de greu
Sa-mi mai gasesc reperul.
Cad in genunchi,
Rostesc o ruga
Sau paote un blestem..
Lacrimi imi curg,
Sarut pecetea,
Si-abisal resimt singuratatea.
M-arunc in neant gust nimicul...
A ramas doar nefiinta.
duminică, 14 septembrie 2008

Miraj

0 Comentarii
Cad frunzele
Pustiite de vant si ploi.
Trecut-a vara fara rost...
Ramas-a doar nimicul si tristetea
Ce se-asterne acum pe toti.
Nu-mi gasesc nicum puterea
Sa mai zambesc,
Sa sper..
Privesc si simt tacerea
Cum ne cuprinde pe-amandoi.
Tot ce-a fost si ce-a ramas,
Sunt ramuri goale si uscate
Fara viata, fara sens.
Murit-a visul de demult
Ca si cum nici nu a fost.
Cernut-a toamna vant si ploi
Si frunzele peste-amandoi!
sâmbătă, 13 septembrie 2008

Iubind un inger

0 Comentarii
Lumina dulce
De'argint si roua
Ma orbeste!
Nu pot sa te privesc!
Inceteaza sa ma chinui!
Vreau sa pleci,
Dar totusi te iubesc.
Mireasma ta ma inconjoara
Esti un vis aievea langa mine
Nu cred, tu nu existi!
Nu pot iubi himera mintii mele.
Parca simt prezenta ta...
Sa fii chiar tu aici?
Dar sunt un muritor..
Graieste-mi! De ce-ai venit?
De ce imi chinui sufletul si mintea
Cu a ta atingere divina?
Mi-atat de greu sa iti rezist..
As vrea sa te sarut,
Sa te cuprind..
Simturile-mi sunt orbite de prezenta ta..
Dar nu si mintea..
Un muritor indragostit
De-un inger
Ce e acum aievea.
Cad in genunchi si-ti cer:
Ia-mi viata acum!
Nu pot trai daca tu pleci!
Prea mult eu te-am privit!
Sunt orb si surd si mult...
Doar gandurile-ti mai soptesc
Ce simt acum...
Nu ma lasa singur pe drum!
vineri, 12 septembrie 2008

Meditaţie a unui saltimbanc (cât de europeni suntem)

0 Comentarii
În faţa foii albe digitale încerc să mimez gestul grav al unei meditaţii pe o temă atât de inedită (pentru mine!) şi, totuşi, o veche obsesie pentru alţii, printr-un posibil răspuns a cărui intuiţie o am, dar a cărui certitudine îmi scapă.
Receptez şi eu, zilnic, limbajul de lemn al mass-mediei care, oricum, trebuie să-şi joace rolul: marea familie europeană, integrare, cât de europeni suntem…Nu ni se explică, profund şi revelator, cauzele, consecinţele. Oricum, cine ar sta să le priceapă!...
Plec de la ideea că există în noi ceva de esenţa spiritului, profund şi iremediabil, care ne dictează destinul comun în istorie. Pentru a atinge acest Grund e necesară sondarea proprie-i personalităţi individual-colective. Personal, privesc statutul de european ca pe o chintesenţă a gândirii şi civilizaţiei greceşti, căci Europa de azi se vrea o societate stilată, superioară, “virtuoasă”, elitistă, dar întemeiată pe principiile unei democraţii care l-ar speria pe Platon. Aşa cum ne irită şi el pe noi, câteodată.
Mă întreb: cine suntem (sunt) noi (eu)? De câte ori privim în oglindă, vedem mai întâi propria imagine, dar cine se îndreaptă spre sine însuşi, se va întâlni cu sine însuşi. Oglinda niciodată nu va reflecta măgulitor imaginea privitorului, ci va reflecta cu fidelitate acel chip ce îl ascundem cu ajutorul persoanei, inaccesibil lumii - masca noastră de actor. De această data, oglinda se află dincolo de mască şi arată adevăratul chip. Abia atunci cînd suntem în stare să ne privim propria umbră şi să-i suportăm cunoaşterea, se poate spune că am suprimat cel puţin inconştientul personal. Cu toate acestea, umbra este o parte activă a personalităţii. De aceea participă la viaţa întregului. Nu există o modalitate de a o îndepărta sau de a o face inofensivă prin sofisme. Mereu îi aminteşte omului de neputinţa sa şi îi angajează întreaga fiinţă.
Jung pleacă în teoretizarea conceptelor de inconştient şi arhetip de la ideea că existenţa reală a vieţii psihice poate fi „atestată” doar prin „conţinuturile conştientizabile”. Inconştientul ar putea fi recunoscut doar prin acelaşi tip de manifestare. Şi totuşi, arhetipurile sunt diferite de acele „représentations collectives” (Lévy Bruhl), forme conştiente, transmise prin tradiţie în formule dogmatizate sau mito-simbolice. Precizarea lui Jung este bine venită întrucât arhetipul „se referă doar la acele conţinuturi psihice care nu au fost încă supuse unei prelucrări conştiente şi care reprezintă deci realităţi psihice încă nemijlocite” . Manifestarea nemijlocită a unui arhetip, în vise şi viziuni, este extrem de individualizată, are un aspect stihial, este dificil de decodat, sustrăgându-se cu înverşunare conştientizării, conservând un rest terifiant, ameţitor.
Mitul nu era o alegorie, o suită de metafore moarte sau personificări ale stihiilor naturale care se cereau dominate de om, ci era expresia unei ontologii experimentate lăuntric şi pasional, inconştient şi individual de către omul arhaic. Mitul configura într-un caleidoscop mişcător, uimitor şi revelator „drama intimă şi inconştientă a sufletului care devine accesibilă conştiinţei umane prin proiecţie, adică oglindită în fenomenele naturii” . Gândul lui Nietzsche se întâlneşte aici cu cel al lui Jung. Mitul atenua caracterul stihial pe care îl deţinea, prin natura sa, manifestarea nemijlocită a arhetipului, conferindu-i celui din urmă un sens. Cu cât imaginea mitică era mai frumoasă, mai generală, cu atât ea se îndepărta mai mult de experienţa halucinantă iniţială, care îl absorbea uneori în adâncurile ei pe cel căruia i se delivra. Cu cât liniile de forţă ale unei idei ordonatoare deveneau mai evidente, cu atât imaginea era mai impersonală, mai capabilă de a transmite idei şi de a genera adeziunea colectivă.
Anexă la afirmaţiile anterioare: analiza actului cultural individual, cult adică, singular şi irepetabil în esenţă, de semnificaţie majoră în măsura în care devine o oglindă reflectând un chip posibil al lectorului care se regăseşte în acesta, s-ar putea constitui ca un răspuns la întrebarea iniţială. Romantismul, simbolismul, suprarealismul sunt ideologii estetice europene care au generat spaţii elitiste, de afirmare autentică a românilor în cultura europeană: Eminescu, Bacovia, Gellu Naum. Aş explica aceasta prin faptul că ele devin aventuri autentice ale românilor pentru că pedalează adânc tocmai pe funţia arhetipică a imaginarului colectiv. Analizez mai pe îndelete cazul concret al lui Eminescu, un revolut gândind mitic, adâncind atît de mult cadrul imaginar folcloric, impersonal, arhetipal (indo-european), încât imaginea poetică eminesciană devine, iarăşi, element de imaginar arhetipal. Mai eleborată, aceasta este proiectată într-un spaţiu al universalului tocmai prin reprezentativitatea ei general-românescă. Un act de conversie calitativă, de proiectie (C. G. Jung) a unui aceluiaşi conţinut într-un cadru imaginar specificat în timp şi istorie în forma romantismului (cultul pentru imaginarul folcloric).
Revedere este un caz special şi perfect de adaptare a unui arhetip - cel al centrului - la planul cultural greco-balcanic. Situate antinomic şi complementar, personajele relevează romantica antiteză om / natură, concret / abstract, subiectiv / obiectiv, cultură / natură (trăire). În O, rămâi, natura, stihial originară, ca Gheea eternă, se ipostaziază în imaginea feminină a pădurii. Spaţiu al tainelor, al revelaţiilor esenţiale şi al unei fascinaţii aproape erotice (Şi prin vuietul de valuri, / Prin mişcarea naltei ierbi / Eu te fac s-auzi în taină / Mersul cârdului de cerb; În al umbrei întuneric / Te asamăn unui prinţ / Ce se uită adânc în ape / Cu ochi negri şi cuminţi), el salva individul de la alienarea în timp: Clipe dulci se par ca veacuri. Dar condiţia umană este cea a hibrisului: Şuieram l-a ei chemare / Şi-am ieşit râzând în câmp. Conştiinţa de fiu rătăcitor are nostalgia întoarcerii la origini, dar reintegrarea i se refuză: Astăzi, chiar de m-aş întoarce, / A-nţelege-o nu mai pot. Natura îşi va revela esenţa sa masculină de data aceasta. Pădurea şi codrul sunt la Eminescu cele două feţe ale unei instanţe hieratice şi androginice a originarului.
Primul răspuns al codrului ia aparenţele unei replici apodictice (Ia, eu fac ce fac demult) a unui personaj arhetipal: înţeleptul. M. Eliade afirma, vorbind despre sacru, că mitul prezintă un personaj cu o gestică esenţială, exemplară. Codrul este un asemenea personaj, arhetip al existenţei naturale, cosmice: eu fac ce fac demult. Evocarea iernii, ca timp al căderii, şi a verii, ca timp al plenitudinii vieţii, creează impresia eternei reîntoarceri. Imagine a acţiunii distructive a timpului erodant, viscolul este elementul perturbator al ordinii, absolutizând disoluţia lumii. Elementului acvatic îi este suspendată funcţia germinativă: Apele-astupându-le. Accesul la izvor este interzis: troienind cărările. În modalitatea compensaţiei, vara e timpul genezei. Haosul se reorganizează, drumul spre centru se reinstituie, fiind posibil accesul la inima acestei lumi unde va avea loc epifania eminesciană prin iubire, somn şi vis.
Codrul nu răspunde pur şi simplu întrebării, ci spune o poveste, rosteşte ritualic un mit pe care poetul îl înţelege. Străbătut de râuri şi oglinzi acvatice captând celestul, codrul este chiar tinereţea lumii, Pleroma eternă: Tu, din tânăr precum eşti, / Tot mereu întinereşti. Codrul se exprimă oracular, precizând o ireconciliabilă antiteză între om şi natură, între esenţă (numen) şi fenomen (aparenţă), între tragedia subiectivităţii râvnind delivrarea sinelui şi echilibrul etern şi perfect al originilor. Poetul nu vrea să afirme fixitatea fenomenelor geologice, veşnicia naturii în sine, în raport cu efemeritatea fiinţei umane, ci afirmă permanenţa speţelor faţă de individul uman empiric. Natura este o entitate metafizică, codrul, marea, luna sunt idei platoniciene. (Călinescu).
Eminescu, în ultima intervenţie a codrului, face o teorie a speţelor veşnice, a principiului lumii, a legii şi necesităţii în raport cu fiinţa umană (fenomenul, excepţia, subiectivitatea). Viziunea este eleată, a nemişcării principiului: Iar noi locului rămânem / Cum am fost, aşa rămânem. Gândirea mito-filosofică balcanică, în care Eminescu integra aestesis-ul românesc, găsise expresii simbolice pentru ideea Principiului: Apa (Thales), Focul (Heraclit), Pământul sau Sfera (Parmenide). Eminescu adaugă acestei serii codrul şi izvorul: Marea şi cu râurile, / Marea cu pustiurile, / Luna şi cu Soarele, / Codrul cu izvoarele. Cele două motive mitice eminesciene, cumulând o întreagă filozofie a originarului şi a eternităţii, devin imagini ale Fiinţei.
Validarea unei afirmaţii se realizează prin analiza nu a unui număr de cazuri care o ilustrează. Principiul ar fi calitativ, nu cantitativ. Cred că, în mod absolut, nu ne putem sustrage titlului (nobiliar ?!) de european. Problema este a definirii acestui concept. Am optat pentru a-i da semnificaţia care relevează existenţa unui fond srăvechi comun, în faţa căruia alterităţile şi diferenţele sucombă. Intr-o altă definiţie aş da termenului un alt conţinut, tocmai contrariul. Parafrazîndu-l pe E. Cioran, aş putea spune că Europa este copilul teribil, iconoclast, mereu renegat şi mereu adorat, înţelept si clown, al Mapamondului. Greşelile lui sunt catastrofale, apoteozele, geniale. Toate născute din orgoliul de a fi în lume şi timp, de a epuiza conţinutul paradoxal al lui a fi hic et nunc. Dar vocaţia afirmării, cu orice risc implicînd şi spiritul, disperarea şi patetismul ultim, românii, spune istoria lor, n-au avut-o vreodată. Desprinderea de imaginar, extirparea riscantă a acestuia printr-o intervenţie chirurgicală pe viu, în vederea unei râvnite resurecţii a sinelui, le-a fost străină. Sau au deţinut-o incomplet, dar destul de spectaculos, deşi sporadic: Caragiale, Cioran, Urmuz. Acestea întrucît imaginarul lor se revolta şi-şi ia revanşa chiar şi în clipa morţii.
joi, 11 septembrie 2008

Jovialitate toamna

0 Comentarii
Parca ziua e mai scurta,
Parca e mai frig afara,
Parca cerul e mai trist,
Parca norii plang mai des,
Parca soarele-i mai mic,
Parca pare mai timid.
Parca frunza-i aramie,
Parca ea pica mai jos.
Parca pasarile pleaca,
Parca toamna a venit!

Poate...

0 Comentarii

În faţa unei foi albe, digitale, e destul de greu să-ţi găsesti muza. Mă înspăimântă goliciunea imensităţii neantului imaculat de alb. De fapt e extrem de greu să te gândeşti ce va urma sau ce rânduri vor continua acestei foi imaculate. Totuşi tind să cred că muza creatoare sau cel puţin reminiscenţa unei Melpomene sălaşluieşte măcar într-un colţişor ascuns al unui subconştient dominat de raţionalitate sau poate însăsi raţiunea pastrează tacit si diafan imaginea unei muze mineralizate într-un cocon de flutere, aşteptând primăvara creatore, dar cu fiecare scâncire fiinţa îmi tresare, iar când Melpomene se revarsă din închisoarea crisalidei precum razele unei dimineţi calde de vară, fiorul creator mă cuprinde, încep să mă întreb cine sunt, nu mă mai recunosc, simt nevoia unei eliberări greu de controlat. Nu pretind a fi un fin cunoscător al acestui sentiment, dar adesea îl simt cum îmi sparge fiinţa în mii de firmituri ce se recompun apoi aleatoriu şi abia mă recunosc, dar totuşi sunt acelaşi, paradoxul existenţei mele infime, niciodată pâna acum viermele neadormit nu a reuşit să metamorfoseze din creatura minuscula dar înfiorătore, la coconul închistat de gânduri si idei... de fiecare dată raţiunea l-a ucis, raţiunea mea ucide frumosul neşlefuit, nelăsându-mă cuprins de aripile delicate ale muzei mele. Sunt un criminal neînteles, un aspirant spre sensibil şi frumos, totuşi incapabil să-mi las fiinţa să vibreze în acordurile harpei interioare a Melpomenei mele, nu am vrut să ascult, să văd.. mereu am închis ochii, mereu am ucis-o fără milă.

Totul e rutină, ruină,rutină...ruină...ruină.. Totul e gri, dar nu sunt eu pesimist, nici vorbă! Crima mă-nfioară, mă-nspăimânta, mi-e teamă să nu o fi ucis definitiv pe Melpomene.. Gândul acesta tranşant îmi lasă lacune în fiinţa mea infinitezimală, lacune ce în jocul de lumină şi-ntuneric devin golfuri pline de lacrimi.. Melpomene..ce-am făcut? Te iau în braţe, te strâng la piept cu dor, lacrimi curg şiroaie pe trupu-ţi gol de Eva luciferică, totul s-a dus, s-a prefăcut în cenusă.. Ca un heruvim arhaic de piatră cioplită de vânturile reci, încremenesc o clipă. Necotrolabil ameţesc şi cad în laguna-mi de mine sapată de doruri şi tristeţi, mă las cuprins de apele crepusculare, mă cufund în neant. Tresar... şi plâng.. Privesc în jur. Acelaşi cavou în care imi odihnesc fiinţa pentru a doua zi. Totul e de fiecare dată aievea. Să fi murit şi muza mea?. Împins de neliniste si groază privesc cavoul cald şi-mi rememorez visul. De fiecare dată e la fel, de fiecare data turmentul e tranşant şi-mi chinuie fiinţa. De ce nu te-am lasă oare să trăieşti? Uneori nici eu nu ştiu sau nu îmi pasă. E prea târziu acum sau cel puţin asta îmi strigă blestematul vierme. E prea târziu şi niciodată nu voi mai metamorfoza ci as să cresc şi o să-ţi consum fiinţa savurând cu fiecare înghiţitură victoria obţinută.

Necontrolabil, iarăşi fiinţa îmi tresare şi un fior rece pe şira spinării mă încearcă de fiecare dată când flash-uri îmi apar în minte al unui alt univers în care eu nu mă regasesc, un imago mundi lugubru şi macabru ce-mi consumă neînsemnata existenţă în ceasurile târzii ale nopţii. Mi-e teamă să capitulez în acest răzoi existeţial al ego ului meu, neştiind dacă voi mai simţi vreodată acest fior placut de rece şi chinuitor. Deşi mă-nspăimantă totul, sunt cuprins de o fascinaţie inxplicabilă... Poate va fi ceva trecător, paote mă voi opri la timp şi nu voi sonda adâncurile virgine ale unui subconştinet alienat.

Poate...

Eu

0 Comentarii
Vibratiile universului de mult uitat
S-ar revarsat peste cioburile aprinse
Cuprinzand sufletul scrijelit
De nebunia unui sentiment neinteles.

Sclipirile intunecate
Ale unor sunete mute
Rostesc neintelesul mister
Dominat de absurd si straniu

Ce fericire deliranta
A unei minti demonice
Te-a creat pe tine?
Nici tu nu stii si nici nu vrei..
A sti sau a cunoaste
Cine sunt eu,
Cine esti tu.

Suspendat in nefiinta
Imi duc traiul in neant.
Ma hranesc din ganduri negre
Multa ura si regret
Sunt doar un demon singuratic
In mintea demiurgului nebun.
Demiurgul nu exista...
Numai demonul si eu.

Regasirea

0 Comentarii
In lumea mea
Am gasit linistea.
In universul meu
Am gasit singuratatea.
In intuneric
Am gasit uitarea.
In patul meu gol
Am gasit odihna.
Intr-un gand
Am gasit nemurirea
Intr-un vis
Am gasit realitatea.
Intr-o sclipire
Am gasit rastignirea
Intr-un demon
Am gasit pieirea
In privirea ta rece
M-am regasit...
pe mine.
luni, 8 septembrie 2008

Ce e iubirea?

0 Comentarii
Iubirea e un cantec suav
Rostit de buzele'ngeresti
Cu un glas neomenesc
Plin de har divin.

Iubirea e un bob de roua
In dimineata cristalina
Cand cerul e cel mai albastru
Si soare abia rasare.

Iubirea e un trandafir
Cules noaptea pe furis
Cant toti dorm
Si doar tu stii, ce'nseamna el.

Vreau

0 Comentarii
Vreau sa traiesc,
Vreau sa deschid ochii si sa privesc
Lumina!
Vreau sa invat sa merg,
Vreau sa invat sa plang,
Vreau sa invat sa rad,
Sa cant Iubirea.
Vreau sa cresc,
Vreau sa sufar,
Vreau sa descopar,
Vreau sa fiu diferit,
Vreau sa zambesc atunci cand privesc,
Vreau sa-mi amintesc,
Vreau sa fiu fericit
Atunci cand nu mai vad
Lumina!
sâmbătă, 6 septembrie 2008

Inexistenta

0 Comentarii
Intunericul absurd
Dominat de roua
Aprinde scantei albe
De cenusa si-argint
In mintea unui demiurg nebun.

Nu mai respir,
Nici simt,
Nici sper,
Sunt mort.

La fel precum si zeul meu damnat si mistic
A murit, murit-am si eu.
Sclipiri incetosate rostesc tacerea..
Tacerea increatului..

Nimicul e ucigator de tainic
Cioburi de suflet striga disperarea.
Urlet groaznic, chin si frig.
Zeul s-a stins si eu odata cu el am incetat sa mai exist.
vineri, 5 septembrie 2008

Concurs interesant

0 Comentarii
Celor ce au un blog, le recomand participarea la acest concurs: http://pcnews.ro/concurs-2008/ Regulamentul e simplu, precum si inscrierea. Multa bafta!
marți, 2 septembrie 2008

Metode de supravietuire

0 Comentarii
Cugetand la evolutie lumii, a speciilor, a omului, ma intreb societatea evolueaza si ea odata cu noi? E mult prea lesne de inteles ca societatea evolueaza mult mai repede decat putem noi tine pasul cu ea, adesea simtindu-ma precum un alergator la maratonul fara finis, sfarsitul cursei fiind doar un miraj mult prea sadic pentru a-l putea accepta, asa ca incetez sa mai fug si incerc din rasputeri sa ma adaptez din mers. Care o fi secretul adaptarii in cadrul unei societati in care notiunea de timp e mereu in schimbare, in care relativitatea domina mult prea mult universul in care traim? Mi-e mult prea dificil sa aflu singur un raspuns, dar ghidul meu de mult a murit, am ucis cu sange rece singurul reper si acum imi caut altul, mult mai tangibil, mult mai real pentru a fi capabil sa ma raportez in mod real la evolutie. Am citit pe undeva precum ca ratiunea ar ucide mitul, sacrul si tot ce a mai ramas din taine, realitate? Cu siguranta mutiplele exemple din filosofie pot confirma aceasta teoria si cand spun asta ma gandesc la celebrul citat "Dumnezeu a murit". Pot coexista ratiunea si credinta? Cu siguranta nu in societatea moderna. Cele doua tabere fiind mult prea bine delimitate, granita fiind trasata definitiv. Dar totusi , ratiunea poate fi privita ca o redutabila arma impotriva evolutiei sau precum un aliat? Intr-o batalie nesfarsita a inadaptatului ratiunea pare singura scapare pentru o integrare eficienta, sacrul disparut de mult; contemporan = desacralizare. Si totusi cum ramane cu supravietuirea? De ce moare gazela rapusa de lei in mijlocul savanei? Din acelasi motiv pentru care inadaptatul nu poate supravietui in jungla moderna impusa de societea. Din lipsa unei viziuni mai ample, capabila sa creeze o perceptie de ansamblu asupra macrouniversului cotidian. Viziunea ampla si gandirea profunda inlocuiesc maratonul nesfarsit intr-o societate mereu in evolutie, oferind oportunitatea adaptarii si supravietuirii atunci cand regulile se substituie cu un cod clandestin...
luni, 1 septembrie 2008

Timpul si...atat.

0 Comentarii
Timpul trece mult prea repede si ma chinui sa tot tin pasul cu el, dar de fiecare data sunt in urma..parca traiesc intr-unj alt timp. Un illo tempore damnat. Probabil cea mai mare pedeapsa a pacatului a fost supunerea, o supunere ireversibila sub tutela timpului.
Dar iarasi debitez, ca de obicei asa ca scriu STOP. Dar din pacate nu pot aplica acest cuvant universal peste tot. Eh.. Oricum sunt satul de toate.. de vara, de soare, de principii, de sabloane, de viata mizera oferita de Marele Arhitect. Pf... Marele Arhitect... aiurea. Poate doar de un copil sadic, admirand cutia plina de furnici si arzandu-le cu lupa sub soarele ucigator. Blasfemie stiga unii, rationalitate cred eu. Rationalitate extrem de subiectiva, zic eu, scrisa intr-un moment extrem de grav, mai grav decat orice octava inferioara cu putinta.
Cazut in bucla inferioare dintr-o linie a vietii desenata de un schizofrenic anonim, incerc sa mi-o indrept singur, dar parca nu am un creion suficient de ascutit..nu pot trasa cu ochii inchisi ce mi-as dori, mana imi tremura mult prea tare de emotie. Ce nu as da pentru o radiera, sa sterg totul si sa trasez o linie ascendenta..sa desenez totul exact asa cum vreau sa fie. Un inceput modest.. doar un gand irealizabil intr-o lupta infinita cu un dusman comun: timpul.
sâmbătă, 21 iunie 2008

Timpul damnarii

0 Comentarii

Încă o zi frumoasă de vară pe care o privesc din spatele perdelei.. Lipsit de orice chef de a mai învăţa, îmi las iarăşi imaginaţia să lucreze sau mai bine zis să debiteze.
Atât de repede trecut-au anii.. Timpul trece mult prea repede, prea grăbit goneşte pe aleea vieţii. Nu pot decât să asist neputincios trecerii ireversibile a timpului.
Universul meu pare din ce în ce mai mic, lumea mea se îngustează şi simt presiunea.. Nu mai sunt eu, ci m-am alienat definitiv într-o lume obscură, ţesută de un demiurg psihopat. Aici timpul capătă alte valenţe. Aici timpul nici nu mai există.. Totul pare suspendat şi straniu. Nu mai percep nimic din ce mă înconjoară, doar forme diafane. În criza nebuniei mele doar un miracol mă poate salva din spasmele terifiante ale neantului obscur. Un miracol... o creatură mai presus de fire din ceata heruvimilor.. Un mântuitor aşa cum aşteptau şi evreii acum 2000 ani.
Mă simt damnat la chinuri veşnice, mă simt suspendat la graniţa a două lumi, inert, incapabil să mai schiţez vreun gest, trebuie să aleg. Deşi niciodată nu am putut accepta destinul, acum sunt nevoit să mi-l accept... ce-o fi, o fi, spunem adesea.
Mă simt lipsit de orice fond, doar o formă am rămas, o fantasmă...şi aştept, şi tot aştept..
joi, 19 iunie 2008

Mirajul nebuniei

0 Comentarii

La limita trăirii neutre dintre realitate şi ficţiune, graniţa pare inexistentă. Incapabil să păşesc definitiv, trăiesc în illo tempore, între universul meu şi lumea ce mă înconjoară. Nepasător faţă de întreg universul creat, stigătul eului pare să nu mai fie auzit de Marele Arhitect, tare sunt singur Doamne, precum spunea şi Arghezi. Totuşi experienţa mea infinitezimală nu îmi permite nici să mă gândesc că m-aş putea vreodată compara cu acest mare poet. Poate sufăr de singurătate, dar paradoxal, nu sunt singur. E o singurătate a disperării, închistată într-un cocon de suferinţă... şi mi-e teamă de momentul în care din mărunta crisalidă va ieşi molia dezumanizării mele, cuprinzându-mi întreaga fiinţă fără să pot fi capabil, precum o marionetă inertă fără păpuşar, să mă opun, să schiţez măcar un gest. Teama dezumanizării mă îndepărtează de mine, îmi scindează fiinţa într-un ego dedublat. Incapabil să mă recunosc mă alienez într-un univers utopic, dominat de iraţionalitate şi haos, cautând în van sâmburele de lumină ar unei raţiuni de mult pierite.
Reminiscenţa unui sacru de mult pierdut a încetat să mai vibreze, am surzit, am orbit, am muţit...
miercuri, 18 iunie 2008

De la omul modern la omul cavernelor

0 Comentarii

Prea iritat de prostia omenească, incababil să-mi exprim liber opinia, putând fi catalogat drept rasist sau cine mai stie ce, privesc în jur şi simt că nu mai suport ce văd. Mi-e jenă că sunt de aceeaşi naţionalitate cu mulţi confraţi, mi-e jenă că sunt român, un popor de furi, sclavi şi manelişti. Prostia ne caracterizează neamul de atâta amar de vreme. Prostia, laşitatea şi "pupincurismul". Mi-e atât de silă de tot ce mă înconjoară şi de ceea ce văd chiar şi atunci când merg la o simplă plimbare prin pitorescul nostru oraşel.
Atât de mult mă irită când trebuie să aştept la semaforul pietonilor să trec odată, dar nu e vorba că m-ar deranja aşteptarea, mă deranjează prostia celui de lângă mine ce ronţăie seminţe de floarea-soarelui şi ţine în mână un telefon destul de vechi, de la care se aude o manea (din cele trei ce încap în memoria supertelefonului). Aceasta ne reprezintă naţia: seminţele scuipate pe stradă şi maneaua. Problema cea mai grava o reprezintă acestă boală numită incultură,boală extrem de răspândită.
Poate totul e doar produsul evoluţiei, conform teoriei lui Darwin, poate acest lucru reprezintă evoluţia noastră ca naţie, cel mai grav e că statisticile sugerează mai mult o involuţie. Dar până unde această involuţie?
sâmbătă, 14 iunie 2008

Tristeţea...

0 Comentarii

Inconştient de sentimentele celor din jur mă cufund în marea deznădejdii. Doar o minune mă poate salva, raza divină a strălucirii unui serafim.
Demonii din mine strigă fără încetare alugând speranţa. Sunt târât de bună voie prin mocirla uitării de sine către neantul iadului. Acoperit da larvele conştiiţei, încet, încet, pierd legătura cu reperul realităţii..
vineri, 13 iunie 2008

Despre clevetire

1 Comentarii
Căutând pe net despre un subiect ce trebuie să-l tratez am gasit unele lucruri destul de interesante o să dau tot articolul cu citatetele de rigoare:
"Un el si o ea stau de vorba pe Internet. Scenariul este de acum unul clasic. Cand am intrebat un distins parinte si indrumator spiritual daca discutiile lungi pe Internet constituie un pacat, mi s-a raspuns intr-un mod ciudat, printr-o intrebare: Poti oare cu cineva de sex opus, atunci cand si tineretea isi spune cuvantul, sa vorbesti ore in sir numai chestiuni duhovnicesti?
Marturisesc ca intrebarea asta m-a pus pe ganduri fie si pentru ca raspunsul, de departe, pare a fi unidirectional, adica este imposibil ca intr-o convorbire lunga si nefolositoare sa nu ajungi si la pacat si in special la clevetire. Ori clevetirea asta are niste surori tare negre, cum ar fi limbutia, injuratura, hula, cuvantul desert, barfa, defaimarea, judecata aproapelui, nepasarea, flirtul, zavistia, bancurile, apropourile cu tenta sexuala, rasul nebunesc, cinismul s.a.

Pacatele care ni se par noua mici contribuie decisiv la coborarea sufletelor noastre. Luminat de har, un dumnezeiesc parinte spunea ca mare mirare este cum o corabie mare este miscata incolo si incoace de o carma atat de mica. La fel este si pacatul pe care il facem cu limba, cand defaimam, hulim, viclenim sau judecam, pentru ca-l facem cu cel mai mic dintre organele noastre � limba. Un organ mic care poate scufunda lesne corabia cea mare � trupul �, impreuna cu sufletul. Prin pacat, le ducem pe ambele spre un sfarsit tenebros.
Daca o apa aflata langa un sat de oameni este tulbure, aduce numai boala, nu are pe maluri pic de vegetatie si nu are vietati prin ea care sa misune si sa fie spre hrana, nu se vor ruga, oare, multi ca acea apa sa sece? Asa este si cu vorba lunga - e ca o apa tulbure, ce pare de nestavilit, dar care trebuie starpita, pentru ca nu aduce nici un rod.
Daca moara dintr-un sat face zgomot mare intr-un an plin de roade, zgomotul acela va fi in urechea satenilor cea mai placuta melodie, cantare ingereasca. Dar daca intr-un an cu seceta, moara merge in gol, macina in gol doar dintr-un capriciu al stapanului, zgomotul acela va fi urat de toata suflarea si multi se vor ruga ca mai bine moara sa se darame decat sa le chinuie simtirile.
Clevetirea este rusinoasa, e apa tulbure, e moara care merge in gol, e caruta fara piedica ce aluneca la vale.
Clevetirea este plonjon intr-o apa vijelioasa, e pact cu ispititorul, ruda buna cu barfa si injuratura.

Nu mi-a luat mult sa gasesc peste patru mii de pagini web in limba romana dedicate injuraturilor si nu mai putin de douasprezece mii de site-uri specializate in barfa.
Cel care ne ispiteste si vrea sa ne piarda nu este niciodata multumit cu putin. Adica este amarnica inselare sa zici : "Ei da! Am stat si eu acolo putin de vorba!". Stai de vorba, dar parca ai simti nevoia sa vezi si o poza, parca ai vrea sa auzi si un cantec pe gustul tau si, uite asa, incet te daruiesti cu totul Internetului! Ce e rau aici? Pai, miroase de departe a ispitire diavoleasca, si ca sa va convingeti ca se doreste acapararea simturilor noastre cu totul, haideti sa cercetam cateva noutati in materie de IT.
Ca si cum nu ar fi fost indeajuns ca ne sunt acaparate si dirijate atatea simturi, una dintre cele mai mari firme de echipamente electronice din lume a dat asigurari ca s-a conceput tehnologia prin care utilizatorul jocurilor pe calculator si pe Internet va putea mirosi, gusta si chiar pipai lucrurile cu care intra in contact in lumea virtuala. Va fi creat un dispozitiv prin care informatia va fi transmisa in creier prin ultrasunete, ultrasunete care vor modifica diferite tipare ale zonelor vizate din creier. Ma iertati pentru sinceritate, dar nu cumva modificarea asta, cu care se lauda acesti inovatori de soi, e ruda cu dementa?
Vorbirea ne este dirijata, timpul ne este dirijat, toate cele cinci simturi sunt sclave, si atunci mai putem spune ca Internetul este libertate?

Nu am sa ma feresc sa spun ca sfintii au stiut dinainte caderea generatiei lor, dar si pe cea a generatiilor viitoare. De aceea cuvintele lor ne mustra si acum.
Cuvantul desert este spre pierzanie, clevetirea e pacatul in care se pica asa de repede ca nici nu realizezi cand, cum si de ce l-ai facut. Un pustnic si-a periclitat mantuirea, nevorbind nimic ani de zile, dar dupa ce l-a vizitat un frate mai putin sporit si a vorbit despre un om rau, numai atat a zis pustnicul: "Of, of, of!". La cateva zile, s-a trezit cu ingerul Domnului in chilie: "Frate iubitor al Domnului nostru, m-a trimis Hristos sa te intreb despre omul acela, pentru ca ai aprobat ca e rau, unde sa-l bagam? In iad sau in rai?". Si a disparut ingerul de la fata lui, lasandu-l pe batran in plangere multa.
Aici e tristetea mare, ca unora li se pare ca prin vorba desarta, barfa, hula, defaimare se inalta pe sine . Prapastia este fara fund si singurele leacuri sunt blandetea, iertarea, milostivirea, dreapta judecata, infranarea limbii, paza simturilor, nesemetia, smerenia, mustrarea celui ce te provoaca, vorbirea de bine a dusmanilor, iubirea aproapelui.

Sa nu zicem ca toate acestea sunt utopii, pentru ca si unii dintre sfintii care frumos impodobesc in icoane bisericile ridicate in numele lui Hristos au avut neveste, dar au iubit cu iubirea cea buna, au avut caderi, dar au venit mereu la cararea cea buna, au vorbit cu ai lor, dar au ales vorbirea cea buna, au avut supari, boli, ispite si neputinte, dar au ramas pe calea cea buna.
"

Inamicul nr 1 - stresul

1 Comentarii

E incredibil cât de mult te poate schimba psihic această forţă ce iţi macină constant fiinţa umană, fărămiţându-o în mii de bucăţi si recompunându-o apoi aleatoriu. Un neant al gândurilor întunecate îţi acaparează uşor fiinţa, trimiţându-o în cel mai obscur colţ al raţionalului, lăsând subconştientul să acţioneze liber şi preluând controlul total al fiinţei, raţionalul doar asistă la spectacolul funambulesc de lumini şi umbre, neînţelegând de fapt realitatea şi substituindu-o în final cu un set clandestin de reguli inaplicabile în realitatea cotidiană. Subconştientul e partea dominantă şi iraţionalul conduce fiinţa, apoi contopindu-se într-o singură entitate indivizibilă se naşte acel fatum ireversibil al destinului.... sămânţa deznădejdii a fost sădită cu premeditare, fără pic de luptă.. atât de uşor, pare ireală repeziciunea timpului ce goneşte neoprit precum un fel de perpetuum mobile.. de aici şi marea drama a stresului: ireversibilitatea timpul şi destinul inevitabil cu un iz morbid şi lugubru de tragedie epică.
miercuri, 11 iunie 2008

Pe scara evoluţiei am ramas tot în copac

0 Comentarii
Când mă gândesc la fiinţa umana, îmi imaginez ceva sublim, creaţia supremă a Marelui Arhitect, dar de fapt realitatea e alta când imi amintesc şi acum nivelul dezumanizării ce sălăşluieşte în unii semeni de-ai noştri. Şi mă mai întreb, ca un creştin ce sunt, cum să-mi pot iubi aproapele în asemenea condiţii?
marți, 10 iunie 2008

Trecutul..

0 Comentarii


Trecul.. Ce semnifică el în căutarea desăvârşirii? Reprezintă trecutul un pas în pe drumul sinuos al atingerii unui apogeu în devenirea umană? Cu siguranţa pare destul de greu de imaginat cum poate ceva atât de irelevant pentru omul modern să constituie o proba spre un ţel inexistent la prima vedere: desăvârşirea. Ce semnifică ea? Cum poate fi atinsă? Acest cuvânt pare mult prea mare pentru fiinţa mea infinitezimală; procesul transformării, formatării spiritului pentru a atinge nirvana creştină e mult prea complex pentru omul desacralizat. Desăvârşirea în primul rând presupune o transformare a fiinţei umane, o reduplicare a unui imago angelos într-un chip cât se poate de omenesc. Această reduplicare nu poate avea loc decât prin dorinţa voită a individului, prin o aspiraţie provenită dintr-un sentiment sacru sau cel puţin dintr-o reminiscenţă a unui sâmbure de credinţă, dar ce se întâmplă atunci când acest sâmbure sau nici măcar o reminiscenţă nu există? În acest caz firul desâvârşirii se rupe încă de înainte de a începe de a se fi croit. Totuşi nu cred că sentimentul religiozităţii poate lipsi dintr-o fiinţă umană, refuz să cred că acesta poate fi inexistent. Cu siguranţă el există, dar în mod conştient e refulat constant, înlocuind divinitatea cu ego zeificat şi egocentrist... va continua.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Go stats