sâmbătă, 21 iunie 2008

Timpul damnarii

0 Comentarii

Încă o zi frumoasă de vară pe care o privesc din spatele perdelei.. Lipsit de orice chef de a mai învăţa, îmi las iarăşi imaginaţia să lucreze sau mai bine zis să debiteze.
Atât de repede trecut-au anii.. Timpul trece mult prea repede, prea grăbit goneşte pe aleea vieţii. Nu pot decât să asist neputincios trecerii ireversibile a timpului.
Universul meu pare din ce în ce mai mic, lumea mea se îngustează şi simt presiunea.. Nu mai sunt eu, ci m-am alienat definitiv într-o lume obscură, ţesută de un demiurg psihopat. Aici timpul capătă alte valenţe. Aici timpul nici nu mai există.. Totul pare suspendat şi straniu. Nu mai percep nimic din ce mă înconjoară, doar forme diafane. În criza nebuniei mele doar un miracol mă poate salva din spasmele terifiante ale neantului obscur. Un miracol... o creatură mai presus de fire din ceata heruvimilor.. Un mântuitor aşa cum aşteptau şi evreii acum 2000 ani.
Mă simt damnat la chinuri veşnice, mă simt suspendat la graniţa a două lumi, inert, incapabil să mai schiţez vreun gest, trebuie să aleg. Deşi niciodată nu am putut accepta destinul, acum sunt nevoit să mi-l accept... ce-o fi, o fi, spunem adesea.
Mă simt lipsit de orice fond, doar o formă am rămas, o fantasmă...şi aştept, şi tot aştept..
joi, 19 iunie 2008

Mirajul nebuniei

0 Comentarii

La limita trăirii neutre dintre realitate şi ficţiune, graniţa pare inexistentă. Incapabil să păşesc definitiv, trăiesc în illo tempore, între universul meu şi lumea ce mă înconjoară. Nepasător faţă de întreg universul creat, stigătul eului pare să nu mai fie auzit de Marele Arhitect, tare sunt singur Doamne, precum spunea şi Arghezi. Totuşi experienţa mea infinitezimală nu îmi permite nici să mă gândesc că m-aş putea vreodată compara cu acest mare poet. Poate sufăr de singurătate, dar paradoxal, nu sunt singur. E o singurătate a disperării, închistată într-un cocon de suferinţă... şi mi-e teamă de momentul în care din mărunta crisalidă va ieşi molia dezumanizării mele, cuprinzându-mi întreaga fiinţă fără să pot fi capabil, precum o marionetă inertă fără păpuşar, să mă opun, să schiţez măcar un gest. Teama dezumanizării mă îndepărtează de mine, îmi scindează fiinţa într-un ego dedublat. Incapabil să mă recunosc mă alienez într-un univers utopic, dominat de iraţionalitate şi haos, cautând în van sâmburele de lumină ar unei raţiuni de mult pierite.
Reminiscenţa unui sacru de mult pierdut a încetat să mai vibreze, am surzit, am orbit, am muţit...
miercuri, 18 iunie 2008

De la omul modern la omul cavernelor

0 Comentarii

Prea iritat de prostia omenească, incababil să-mi exprim liber opinia, putând fi catalogat drept rasist sau cine mai stie ce, privesc în jur şi simt că nu mai suport ce văd. Mi-e jenă că sunt de aceeaşi naţionalitate cu mulţi confraţi, mi-e jenă că sunt român, un popor de furi, sclavi şi manelişti. Prostia ne caracterizează neamul de atâta amar de vreme. Prostia, laşitatea şi "pupincurismul". Mi-e atât de silă de tot ce mă înconjoară şi de ceea ce văd chiar şi atunci când merg la o simplă plimbare prin pitorescul nostru oraşel.
Atât de mult mă irită când trebuie să aştept la semaforul pietonilor să trec odată, dar nu e vorba că m-ar deranja aşteptarea, mă deranjează prostia celui de lângă mine ce ronţăie seminţe de floarea-soarelui şi ţine în mână un telefon destul de vechi, de la care se aude o manea (din cele trei ce încap în memoria supertelefonului). Aceasta ne reprezintă naţia: seminţele scuipate pe stradă şi maneaua. Problema cea mai grava o reprezintă acestă boală numită incultură,boală extrem de răspândită.
Poate totul e doar produsul evoluţiei, conform teoriei lui Darwin, poate acest lucru reprezintă evoluţia noastră ca naţie, cel mai grav e că statisticile sugerează mai mult o involuţie. Dar până unde această involuţie?
sâmbătă, 14 iunie 2008

Tristeţea...

0 Comentarii

Inconştient de sentimentele celor din jur mă cufund în marea deznădejdii. Doar o minune mă poate salva, raza divină a strălucirii unui serafim.
Demonii din mine strigă fără încetare alugând speranţa. Sunt târât de bună voie prin mocirla uitării de sine către neantul iadului. Acoperit da larvele conştiiţei, încet, încet, pierd legătura cu reperul realităţii..
vineri, 13 iunie 2008

Despre clevetire

1 Comentarii
Căutând pe net despre un subiect ce trebuie să-l tratez am gasit unele lucruri destul de interesante o să dau tot articolul cu citatetele de rigoare:
"Un el si o ea stau de vorba pe Internet. Scenariul este de acum unul clasic. Cand am intrebat un distins parinte si indrumator spiritual daca discutiile lungi pe Internet constituie un pacat, mi s-a raspuns intr-un mod ciudat, printr-o intrebare: Poti oare cu cineva de sex opus, atunci cand si tineretea isi spune cuvantul, sa vorbesti ore in sir numai chestiuni duhovnicesti?
Marturisesc ca intrebarea asta m-a pus pe ganduri fie si pentru ca raspunsul, de departe, pare a fi unidirectional, adica este imposibil ca intr-o convorbire lunga si nefolositoare sa nu ajungi si la pacat si in special la clevetire. Ori clevetirea asta are niste surori tare negre, cum ar fi limbutia, injuratura, hula, cuvantul desert, barfa, defaimarea, judecata aproapelui, nepasarea, flirtul, zavistia, bancurile, apropourile cu tenta sexuala, rasul nebunesc, cinismul s.a.

Pacatele care ni se par noua mici contribuie decisiv la coborarea sufletelor noastre. Luminat de har, un dumnezeiesc parinte spunea ca mare mirare este cum o corabie mare este miscata incolo si incoace de o carma atat de mica. La fel este si pacatul pe care il facem cu limba, cand defaimam, hulim, viclenim sau judecam, pentru ca-l facem cu cel mai mic dintre organele noastre � limba. Un organ mic care poate scufunda lesne corabia cea mare � trupul �, impreuna cu sufletul. Prin pacat, le ducem pe ambele spre un sfarsit tenebros.
Daca o apa aflata langa un sat de oameni este tulbure, aduce numai boala, nu are pe maluri pic de vegetatie si nu are vietati prin ea care sa misune si sa fie spre hrana, nu se vor ruga, oare, multi ca acea apa sa sece? Asa este si cu vorba lunga - e ca o apa tulbure, ce pare de nestavilit, dar care trebuie starpita, pentru ca nu aduce nici un rod.
Daca moara dintr-un sat face zgomot mare intr-un an plin de roade, zgomotul acela va fi in urechea satenilor cea mai placuta melodie, cantare ingereasca. Dar daca intr-un an cu seceta, moara merge in gol, macina in gol doar dintr-un capriciu al stapanului, zgomotul acela va fi urat de toata suflarea si multi se vor ruga ca mai bine moara sa se darame decat sa le chinuie simtirile.
Clevetirea este rusinoasa, e apa tulbure, e moara care merge in gol, e caruta fara piedica ce aluneca la vale.
Clevetirea este plonjon intr-o apa vijelioasa, e pact cu ispititorul, ruda buna cu barfa si injuratura.

Nu mi-a luat mult sa gasesc peste patru mii de pagini web in limba romana dedicate injuraturilor si nu mai putin de douasprezece mii de site-uri specializate in barfa.
Cel care ne ispiteste si vrea sa ne piarda nu este niciodata multumit cu putin. Adica este amarnica inselare sa zici : "Ei da! Am stat si eu acolo putin de vorba!". Stai de vorba, dar parca ai simti nevoia sa vezi si o poza, parca ai vrea sa auzi si un cantec pe gustul tau si, uite asa, incet te daruiesti cu totul Internetului! Ce e rau aici? Pai, miroase de departe a ispitire diavoleasca, si ca sa va convingeti ca se doreste acapararea simturilor noastre cu totul, haideti sa cercetam cateva noutati in materie de IT.
Ca si cum nu ar fi fost indeajuns ca ne sunt acaparate si dirijate atatea simturi, una dintre cele mai mari firme de echipamente electronice din lume a dat asigurari ca s-a conceput tehnologia prin care utilizatorul jocurilor pe calculator si pe Internet va putea mirosi, gusta si chiar pipai lucrurile cu care intra in contact in lumea virtuala. Va fi creat un dispozitiv prin care informatia va fi transmisa in creier prin ultrasunete, ultrasunete care vor modifica diferite tipare ale zonelor vizate din creier. Ma iertati pentru sinceritate, dar nu cumva modificarea asta, cu care se lauda acesti inovatori de soi, e ruda cu dementa?
Vorbirea ne este dirijata, timpul ne este dirijat, toate cele cinci simturi sunt sclave, si atunci mai putem spune ca Internetul este libertate?

Nu am sa ma feresc sa spun ca sfintii au stiut dinainte caderea generatiei lor, dar si pe cea a generatiilor viitoare. De aceea cuvintele lor ne mustra si acum.
Cuvantul desert este spre pierzanie, clevetirea e pacatul in care se pica asa de repede ca nici nu realizezi cand, cum si de ce l-ai facut. Un pustnic si-a periclitat mantuirea, nevorbind nimic ani de zile, dar dupa ce l-a vizitat un frate mai putin sporit si a vorbit despre un om rau, numai atat a zis pustnicul: "Of, of, of!". La cateva zile, s-a trezit cu ingerul Domnului in chilie: "Frate iubitor al Domnului nostru, m-a trimis Hristos sa te intreb despre omul acela, pentru ca ai aprobat ca e rau, unde sa-l bagam? In iad sau in rai?". Si a disparut ingerul de la fata lui, lasandu-l pe batran in plangere multa.
Aici e tristetea mare, ca unora li se pare ca prin vorba desarta, barfa, hula, defaimare se inalta pe sine . Prapastia este fara fund si singurele leacuri sunt blandetea, iertarea, milostivirea, dreapta judecata, infranarea limbii, paza simturilor, nesemetia, smerenia, mustrarea celui ce te provoaca, vorbirea de bine a dusmanilor, iubirea aproapelui.

Sa nu zicem ca toate acestea sunt utopii, pentru ca si unii dintre sfintii care frumos impodobesc in icoane bisericile ridicate in numele lui Hristos au avut neveste, dar au iubit cu iubirea cea buna, au avut caderi, dar au venit mereu la cararea cea buna, au vorbit cu ai lor, dar au ales vorbirea cea buna, au avut supari, boli, ispite si neputinte, dar au ramas pe calea cea buna.
"

Inamicul nr 1 - stresul

1 Comentarii

E incredibil cât de mult te poate schimba psihic această forţă ce iţi macină constant fiinţa umană, fărămiţându-o în mii de bucăţi si recompunându-o apoi aleatoriu. Un neant al gândurilor întunecate îţi acaparează uşor fiinţa, trimiţându-o în cel mai obscur colţ al raţionalului, lăsând subconştientul să acţioneze liber şi preluând controlul total al fiinţei, raţionalul doar asistă la spectacolul funambulesc de lumini şi umbre, neînţelegând de fapt realitatea şi substituindu-o în final cu un set clandestin de reguli inaplicabile în realitatea cotidiană. Subconştientul e partea dominantă şi iraţionalul conduce fiinţa, apoi contopindu-se într-o singură entitate indivizibilă se naşte acel fatum ireversibil al destinului.... sămânţa deznădejdii a fost sădită cu premeditare, fără pic de luptă.. atât de uşor, pare ireală repeziciunea timpului ce goneşte neoprit precum un fel de perpetuum mobile.. de aici şi marea drama a stresului: ireversibilitatea timpul şi destinul inevitabil cu un iz morbid şi lugubru de tragedie epică.
miercuri, 11 iunie 2008

Pe scara evoluţiei am ramas tot în copac

0 Comentarii
Când mă gândesc la fiinţa umana, îmi imaginez ceva sublim, creaţia supremă a Marelui Arhitect, dar de fapt realitatea e alta când imi amintesc şi acum nivelul dezumanizării ce sălăşluieşte în unii semeni de-ai noştri. Şi mă mai întreb, ca un creştin ce sunt, cum să-mi pot iubi aproapele în asemenea condiţii?
marți, 10 iunie 2008

Trecutul..

0 Comentarii


Trecul.. Ce semnifică el în căutarea desăvârşirii? Reprezintă trecutul un pas în pe drumul sinuos al atingerii unui apogeu în devenirea umană? Cu siguranţa pare destul de greu de imaginat cum poate ceva atât de irelevant pentru omul modern să constituie o proba spre un ţel inexistent la prima vedere: desăvârşirea. Ce semnifică ea? Cum poate fi atinsă? Acest cuvânt pare mult prea mare pentru fiinţa mea infinitezimală; procesul transformării, formatării spiritului pentru a atinge nirvana creştină e mult prea complex pentru omul desacralizat. Desăvârşirea în primul rând presupune o transformare a fiinţei umane, o reduplicare a unui imago angelos într-un chip cât se poate de omenesc. Această reduplicare nu poate avea loc decât prin dorinţa voită a individului, prin o aspiraţie provenită dintr-un sentiment sacru sau cel puţin dintr-o reminiscenţă a unui sâmbure de credinţă, dar ce se întâmplă atunci când acest sâmbure sau nici măcar o reminiscenţă nu există? În acest caz firul desâvârşirii se rupe încă de înainte de a începe de a se fi croit. Totuşi nu cred că sentimentul religiozităţii poate lipsi dintr-o fiinţă umană, refuz să cred că acesta poate fi inexistent. Cu siguranţă el există, dar în mod conştient e refulat constant, înlocuind divinitatea cu ego zeificat şi egocentrist... va continua.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Go stats