miercuri, 24 septembrie 2008

Ratiunea

0 Comentarii
Mi-e teama de viitor..mi-e teama de neantul ce ma asteapta.. Oare ma voi descurca? Oare fac fata noilor provocari? De ce omul a fost inzestrat cu atat ratiune? Nu ar fi fost viata mult mai simpla fara pic de rationalitate? Probabil..sau cine stie? Oricum blestemul ratiunii ne urmareste mereu precum neobosita umbra intr-o zi cu mult soare.
A fi fericit = a fi nebun?
Realitate sau fictiune?
vineri, 19 septembrie 2008

Natura omului

0 Comentarii
La inceput a fost nimicul...apoi a aparut materia, asa cum si religia, fizica precum si orice lucrare legata de acest subiect confirma cea mai simpla teorie creationista. Probabil aceasta a fost cea mai mare greseala a acestui mare mecanism infinit: o eroare de sitem, aparitia materiei, dezordinea, haosul.. toate intr-un timp mult prea scurt pentru a fi masurat, intr-un spatiu mult prea restrans, apoi, ca o molima raspandindu-se in intreg Universul.. in infinit. Aceasi materie nascuta din haos si dezordine a stat la baza omului.. aceeasi atomi, in diferite legaturi au alcatuit creatura autointitulata "varful piramidei trofice", cea mai evoluata specie de pe Terra. Aroganta omului este la fel de mare precum si infinitatea Universului.. Daca punctul de inceput a existentei noastre se datoreaza haosului initial, cum poate omul migra catre celalalt pol? Poate omul schimba insasi natura firii sale? Mai poate fi modelat noroiul intr-un exemplu desevarsit de arta? Doar un ecou imi mai trezeste eul la realitate strigandu-mi: utopie! Lasand subiectivismele incuiate intr-un cufar tainic, mi-e atat de greu sa accept omul ca pe o fiinta buna, pasnica, desavarsita, cand tot ce ne inconjoara s-a nascut din haos... si parca mereu ideea imi e confirmata de cele doua paturi subtile in care se imparte societatea: naivii si cei ce ii conduc. De fiecare data ni se ofera ocazia de a alege in viata, sa fim naivi, sau sa gandim si sa ii conducem? Poate mai exista o alternativa... inca o caut, poate intr-o zi o voi gasi sau poate doar esentializez prea mult lucrurile. Totusi dramele ma cuprind prea mult si nu fac fata.
E dramatic si e trist sa traiesti conform unei matrici, intr-un sistem creat de Un desavarsit Arhitect, fara posibilitatea de a decide. Suntem liberi, dar totusi ne nastem si murim, cele doua repere pe langa care nimeni nu cred ca a trecut.. sau o fi posibila nemurirea? Cine sunt nemuritorii?
luni, 15 septembrie 2008

Deznadejdea

0 Comentarii
Inger de smoala,
Cu aripi de plumb,
Te chem!
Dar tu nu ma auzi..
M-ai lasat singur!
Pe-acest drum incovoiat
Imi este atat de greu
Sa-mi mai gasesc reperul.
Cad in genunchi,
Rostesc o ruga
Sau paote un blestem..
Lacrimi imi curg,
Sarut pecetea,
Si-abisal resimt singuratatea.
M-arunc in neant gust nimicul...
A ramas doar nefiinta.
duminică, 14 septembrie 2008

Miraj

0 Comentarii
Cad frunzele
Pustiite de vant si ploi.
Trecut-a vara fara rost...
Ramas-a doar nimicul si tristetea
Ce se-asterne acum pe toti.
Nu-mi gasesc nicum puterea
Sa mai zambesc,
Sa sper..
Privesc si simt tacerea
Cum ne cuprinde pe-amandoi.
Tot ce-a fost si ce-a ramas,
Sunt ramuri goale si uscate
Fara viata, fara sens.
Murit-a visul de demult
Ca si cum nici nu a fost.
Cernut-a toamna vant si ploi
Si frunzele peste-amandoi!
sâmbătă, 13 septembrie 2008

Iubind un inger

0 Comentarii
Lumina dulce
De'argint si roua
Ma orbeste!
Nu pot sa te privesc!
Inceteaza sa ma chinui!
Vreau sa pleci,
Dar totusi te iubesc.
Mireasma ta ma inconjoara
Esti un vis aievea langa mine
Nu cred, tu nu existi!
Nu pot iubi himera mintii mele.
Parca simt prezenta ta...
Sa fii chiar tu aici?
Dar sunt un muritor..
Graieste-mi! De ce-ai venit?
De ce imi chinui sufletul si mintea
Cu a ta atingere divina?
Mi-atat de greu sa iti rezist..
As vrea sa te sarut,
Sa te cuprind..
Simturile-mi sunt orbite de prezenta ta..
Dar nu si mintea..
Un muritor indragostit
De-un inger
Ce e acum aievea.
Cad in genunchi si-ti cer:
Ia-mi viata acum!
Nu pot trai daca tu pleci!
Prea mult eu te-am privit!
Sunt orb si surd si mult...
Doar gandurile-ti mai soptesc
Ce simt acum...
Nu ma lasa singur pe drum!
vineri, 12 septembrie 2008

Meditaţie a unui saltimbanc (cât de europeni suntem)

0 Comentarii
În faţa foii albe digitale încerc să mimez gestul grav al unei meditaţii pe o temă atât de inedită (pentru mine!) şi, totuşi, o veche obsesie pentru alţii, printr-un posibil răspuns a cărui intuiţie o am, dar a cărui certitudine îmi scapă.
Receptez şi eu, zilnic, limbajul de lemn al mass-mediei care, oricum, trebuie să-şi joace rolul: marea familie europeană, integrare, cât de europeni suntem…Nu ni se explică, profund şi revelator, cauzele, consecinţele. Oricum, cine ar sta să le priceapă!...
Plec de la ideea că există în noi ceva de esenţa spiritului, profund şi iremediabil, care ne dictează destinul comun în istorie. Pentru a atinge acest Grund e necesară sondarea proprie-i personalităţi individual-colective. Personal, privesc statutul de european ca pe o chintesenţă a gândirii şi civilizaţiei greceşti, căci Europa de azi se vrea o societate stilată, superioară, “virtuoasă”, elitistă, dar întemeiată pe principiile unei democraţii care l-ar speria pe Platon. Aşa cum ne irită şi el pe noi, câteodată.
Mă întreb: cine suntem (sunt) noi (eu)? De câte ori privim în oglindă, vedem mai întâi propria imagine, dar cine se îndreaptă spre sine însuşi, se va întâlni cu sine însuşi. Oglinda niciodată nu va reflecta măgulitor imaginea privitorului, ci va reflecta cu fidelitate acel chip ce îl ascundem cu ajutorul persoanei, inaccesibil lumii - masca noastră de actor. De această data, oglinda se află dincolo de mască şi arată adevăratul chip. Abia atunci cînd suntem în stare să ne privim propria umbră şi să-i suportăm cunoaşterea, se poate spune că am suprimat cel puţin inconştientul personal. Cu toate acestea, umbra este o parte activă a personalităţii. De aceea participă la viaţa întregului. Nu există o modalitate de a o îndepărta sau de a o face inofensivă prin sofisme. Mereu îi aminteşte omului de neputinţa sa şi îi angajează întreaga fiinţă.
Jung pleacă în teoretizarea conceptelor de inconştient şi arhetip de la ideea că existenţa reală a vieţii psihice poate fi „atestată” doar prin „conţinuturile conştientizabile”. Inconştientul ar putea fi recunoscut doar prin acelaşi tip de manifestare. Şi totuşi, arhetipurile sunt diferite de acele „représentations collectives” (Lévy Bruhl), forme conştiente, transmise prin tradiţie în formule dogmatizate sau mito-simbolice. Precizarea lui Jung este bine venită întrucât arhetipul „se referă doar la acele conţinuturi psihice care nu au fost încă supuse unei prelucrări conştiente şi care reprezintă deci realităţi psihice încă nemijlocite” . Manifestarea nemijlocită a unui arhetip, în vise şi viziuni, este extrem de individualizată, are un aspect stihial, este dificil de decodat, sustrăgându-se cu înverşunare conştientizării, conservând un rest terifiant, ameţitor.
Mitul nu era o alegorie, o suită de metafore moarte sau personificări ale stihiilor naturale care se cereau dominate de om, ci era expresia unei ontologii experimentate lăuntric şi pasional, inconştient şi individual de către omul arhaic. Mitul configura într-un caleidoscop mişcător, uimitor şi revelator „drama intimă şi inconştientă a sufletului care devine accesibilă conştiinţei umane prin proiecţie, adică oglindită în fenomenele naturii” . Gândul lui Nietzsche se întâlneşte aici cu cel al lui Jung. Mitul atenua caracterul stihial pe care îl deţinea, prin natura sa, manifestarea nemijlocită a arhetipului, conferindu-i celui din urmă un sens. Cu cât imaginea mitică era mai frumoasă, mai generală, cu atât ea se îndepărta mai mult de experienţa halucinantă iniţială, care îl absorbea uneori în adâncurile ei pe cel căruia i se delivra. Cu cât liniile de forţă ale unei idei ordonatoare deveneau mai evidente, cu atât imaginea era mai impersonală, mai capabilă de a transmite idei şi de a genera adeziunea colectivă.
Anexă la afirmaţiile anterioare: analiza actului cultural individual, cult adică, singular şi irepetabil în esenţă, de semnificaţie majoră în măsura în care devine o oglindă reflectând un chip posibil al lectorului care se regăseşte în acesta, s-ar putea constitui ca un răspuns la întrebarea iniţială. Romantismul, simbolismul, suprarealismul sunt ideologii estetice europene care au generat spaţii elitiste, de afirmare autentică a românilor în cultura europeană: Eminescu, Bacovia, Gellu Naum. Aş explica aceasta prin faptul că ele devin aventuri autentice ale românilor pentru că pedalează adânc tocmai pe funţia arhetipică a imaginarului colectiv. Analizez mai pe îndelete cazul concret al lui Eminescu, un revolut gândind mitic, adâncind atît de mult cadrul imaginar folcloric, impersonal, arhetipal (indo-european), încât imaginea poetică eminesciană devine, iarăşi, element de imaginar arhetipal. Mai eleborată, aceasta este proiectată într-un spaţiu al universalului tocmai prin reprezentativitatea ei general-românescă. Un act de conversie calitativă, de proiectie (C. G. Jung) a unui aceluiaşi conţinut într-un cadru imaginar specificat în timp şi istorie în forma romantismului (cultul pentru imaginarul folcloric).
Revedere este un caz special şi perfect de adaptare a unui arhetip - cel al centrului - la planul cultural greco-balcanic. Situate antinomic şi complementar, personajele relevează romantica antiteză om / natură, concret / abstract, subiectiv / obiectiv, cultură / natură (trăire). În O, rămâi, natura, stihial originară, ca Gheea eternă, se ipostaziază în imaginea feminină a pădurii. Spaţiu al tainelor, al revelaţiilor esenţiale şi al unei fascinaţii aproape erotice (Şi prin vuietul de valuri, / Prin mişcarea naltei ierbi / Eu te fac s-auzi în taină / Mersul cârdului de cerb; În al umbrei întuneric / Te asamăn unui prinţ / Ce se uită adânc în ape / Cu ochi negri şi cuminţi), el salva individul de la alienarea în timp: Clipe dulci se par ca veacuri. Dar condiţia umană este cea a hibrisului: Şuieram l-a ei chemare / Şi-am ieşit râzând în câmp. Conştiinţa de fiu rătăcitor are nostalgia întoarcerii la origini, dar reintegrarea i se refuză: Astăzi, chiar de m-aş întoarce, / A-nţelege-o nu mai pot. Natura îşi va revela esenţa sa masculină de data aceasta. Pădurea şi codrul sunt la Eminescu cele două feţe ale unei instanţe hieratice şi androginice a originarului.
Primul răspuns al codrului ia aparenţele unei replici apodictice (Ia, eu fac ce fac demult) a unui personaj arhetipal: înţeleptul. M. Eliade afirma, vorbind despre sacru, că mitul prezintă un personaj cu o gestică esenţială, exemplară. Codrul este un asemenea personaj, arhetip al existenţei naturale, cosmice: eu fac ce fac demult. Evocarea iernii, ca timp al căderii, şi a verii, ca timp al plenitudinii vieţii, creează impresia eternei reîntoarceri. Imagine a acţiunii distructive a timpului erodant, viscolul este elementul perturbator al ordinii, absolutizând disoluţia lumii. Elementului acvatic îi este suspendată funcţia germinativă: Apele-astupându-le. Accesul la izvor este interzis: troienind cărările. În modalitatea compensaţiei, vara e timpul genezei. Haosul se reorganizează, drumul spre centru se reinstituie, fiind posibil accesul la inima acestei lumi unde va avea loc epifania eminesciană prin iubire, somn şi vis.
Codrul nu răspunde pur şi simplu întrebării, ci spune o poveste, rosteşte ritualic un mit pe care poetul îl înţelege. Străbătut de râuri şi oglinzi acvatice captând celestul, codrul este chiar tinereţea lumii, Pleroma eternă: Tu, din tânăr precum eşti, / Tot mereu întinereşti. Codrul se exprimă oracular, precizând o ireconciliabilă antiteză între om şi natură, între esenţă (numen) şi fenomen (aparenţă), între tragedia subiectivităţii râvnind delivrarea sinelui şi echilibrul etern şi perfect al originilor. Poetul nu vrea să afirme fixitatea fenomenelor geologice, veşnicia naturii în sine, în raport cu efemeritatea fiinţei umane, ci afirmă permanenţa speţelor faţă de individul uman empiric. Natura este o entitate metafizică, codrul, marea, luna sunt idei platoniciene. (Călinescu).
Eminescu, în ultima intervenţie a codrului, face o teorie a speţelor veşnice, a principiului lumii, a legii şi necesităţii în raport cu fiinţa umană (fenomenul, excepţia, subiectivitatea). Viziunea este eleată, a nemişcării principiului: Iar noi locului rămânem / Cum am fost, aşa rămânem. Gândirea mito-filosofică balcanică, în care Eminescu integra aestesis-ul românesc, găsise expresii simbolice pentru ideea Principiului: Apa (Thales), Focul (Heraclit), Pământul sau Sfera (Parmenide). Eminescu adaugă acestei serii codrul şi izvorul: Marea şi cu râurile, / Marea cu pustiurile, / Luna şi cu Soarele, / Codrul cu izvoarele. Cele două motive mitice eminesciene, cumulând o întreagă filozofie a originarului şi a eternităţii, devin imagini ale Fiinţei.
Validarea unei afirmaţii se realizează prin analiza nu a unui număr de cazuri care o ilustrează. Principiul ar fi calitativ, nu cantitativ. Cred că, în mod absolut, nu ne putem sustrage titlului (nobiliar ?!) de european. Problema este a definirii acestui concept. Am optat pentru a-i da semnificaţia care relevează existenţa unui fond srăvechi comun, în faţa căruia alterităţile şi diferenţele sucombă. Intr-o altă definiţie aş da termenului un alt conţinut, tocmai contrariul. Parafrazîndu-l pe E. Cioran, aş putea spune că Europa este copilul teribil, iconoclast, mereu renegat şi mereu adorat, înţelept si clown, al Mapamondului. Greşelile lui sunt catastrofale, apoteozele, geniale. Toate născute din orgoliul de a fi în lume şi timp, de a epuiza conţinutul paradoxal al lui a fi hic et nunc. Dar vocaţia afirmării, cu orice risc implicînd şi spiritul, disperarea şi patetismul ultim, românii, spune istoria lor, n-au avut-o vreodată. Desprinderea de imaginar, extirparea riscantă a acestuia printr-o intervenţie chirurgicală pe viu, în vederea unei râvnite resurecţii a sinelui, le-a fost străină. Sau au deţinut-o incomplet, dar destul de spectaculos, deşi sporadic: Caragiale, Cioran, Urmuz. Acestea întrucît imaginarul lor se revolta şi-şi ia revanşa chiar şi în clipa morţii.
joi, 11 septembrie 2008

Jovialitate toamna

0 Comentarii
Parca ziua e mai scurta,
Parca e mai frig afara,
Parca cerul e mai trist,
Parca norii plang mai des,
Parca soarele-i mai mic,
Parca pare mai timid.
Parca frunza-i aramie,
Parca ea pica mai jos.
Parca pasarile pleaca,
Parca toamna a venit!

Poate...

0 Comentarii

În faţa unei foi albe, digitale, e destul de greu să-ţi găsesti muza. Mă înspăimântă goliciunea imensităţii neantului imaculat de alb. De fapt e extrem de greu să te gândeşti ce va urma sau ce rânduri vor continua acestei foi imaculate. Totuşi tind să cred că muza creatoare sau cel puţin reminiscenţa unei Melpomene sălaşluieşte măcar într-un colţişor ascuns al unui subconştient dominat de raţionalitate sau poate însăsi raţiunea pastrează tacit si diafan imaginea unei muze mineralizate într-un cocon de flutere, aşteptând primăvara creatore, dar cu fiecare scâncire fiinţa îmi tresare, iar când Melpomene se revarsă din închisoarea crisalidei precum razele unei dimineţi calde de vară, fiorul creator mă cuprinde, încep să mă întreb cine sunt, nu mă mai recunosc, simt nevoia unei eliberări greu de controlat. Nu pretind a fi un fin cunoscător al acestui sentiment, dar adesea îl simt cum îmi sparge fiinţa în mii de firmituri ce se recompun apoi aleatoriu şi abia mă recunosc, dar totuşi sunt acelaşi, paradoxul existenţei mele infime, niciodată pâna acum viermele neadormit nu a reuşit să metamorfoseze din creatura minuscula dar înfiorătore, la coconul închistat de gânduri si idei... de fiecare dată raţiunea l-a ucis, raţiunea mea ucide frumosul neşlefuit, nelăsându-mă cuprins de aripile delicate ale muzei mele. Sunt un criminal neînteles, un aspirant spre sensibil şi frumos, totuşi incapabil să-mi las fiinţa să vibreze în acordurile harpei interioare a Melpomenei mele, nu am vrut să ascult, să văd.. mereu am închis ochii, mereu am ucis-o fără milă.

Totul e rutină, ruină,rutină...ruină...ruină.. Totul e gri, dar nu sunt eu pesimist, nici vorbă! Crima mă-nfioară, mă-nspăimânta, mi-e teamă să nu o fi ucis definitiv pe Melpomene.. Gândul acesta tranşant îmi lasă lacune în fiinţa mea infinitezimală, lacune ce în jocul de lumină şi-ntuneric devin golfuri pline de lacrimi.. Melpomene..ce-am făcut? Te iau în braţe, te strâng la piept cu dor, lacrimi curg şiroaie pe trupu-ţi gol de Eva luciferică, totul s-a dus, s-a prefăcut în cenusă.. Ca un heruvim arhaic de piatră cioplită de vânturile reci, încremenesc o clipă. Necotrolabil ameţesc şi cad în laguna-mi de mine sapată de doruri şi tristeţi, mă las cuprins de apele crepusculare, mă cufund în neant. Tresar... şi plâng.. Privesc în jur. Acelaşi cavou în care imi odihnesc fiinţa pentru a doua zi. Totul e de fiecare dată aievea. Să fi murit şi muza mea?. Împins de neliniste si groază privesc cavoul cald şi-mi rememorez visul. De fiecare dată e la fel, de fiecare data turmentul e tranşant şi-mi chinuie fiinţa. De ce nu te-am lasă oare să trăieşti? Uneori nici eu nu ştiu sau nu îmi pasă. E prea târziu acum sau cel puţin asta îmi strigă blestematul vierme. E prea târziu şi niciodată nu voi mai metamorfoza ci as să cresc şi o să-ţi consum fiinţa savurând cu fiecare înghiţitură victoria obţinută.

Necontrolabil, iarăşi fiinţa îmi tresare şi un fior rece pe şira spinării mă încearcă de fiecare dată când flash-uri îmi apar în minte al unui alt univers în care eu nu mă regasesc, un imago mundi lugubru şi macabru ce-mi consumă neînsemnata existenţă în ceasurile târzii ale nopţii. Mi-e teamă să capitulez în acest răzoi existeţial al ego ului meu, neştiind dacă voi mai simţi vreodată acest fior placut de rece şi chinuitor. Deşi mă-nspăimantă totul, sunt cuprins de o fascinaţie inxplicabilă... Poate va fi ceva trecător, paote mă voi opri la timp şi nu voi sonda adâncurile virgine ale unui subconştinet alienat.

Poate...

Eu

0 Comentarii
Vibratiile universului de mult uitat
S-ar revarsat peste cioburile aprinse
Cuprinzand sufletul scrijelit
De nebunia unui sentiment neinteles.

Sclipirile intunecate
Ale unor sunete mute
Rostesc neintelesul mister
Dominat de absurd si straniu

Ce fericire deliranta
A unei minti demonice
Te-a creat pe tine?
Nici tu nu stii si nici nu vrei..
A sti sau a cunoaste
Cine sunt eu,
Cine esti tu.

Suspendat in nefiinta
Imi duc traiul in neant.
Ma hranesc din ganduri negre
Multa ura si regret
Sunt doar un demon singuratic
In mintea demiurgului nebun.
Demiurgul nu exista...
Numai demonul si eu.

Regasirea

0 Comentarii
In lumea mea
Am gasit linistea.
In universul meu
Am gasit singuratatea.
In intuneric
Am gasit uitarea.
In patul meu gol
Am gasit odihna.
Intr-un gand
Am gasit nemurirea
Intr-un vis
Am gasit realitatea.
Intr-o sclipire
Am gasit rastignirea
Intr-un demon
Am gasit pieirea
In privirea ta rece
M-am regasit...
pe mine.
luni, 8 septembrie 2008

Ce e iubirea?

0 Comentarii
Iubirea e un cantec suav
Rostit de buzele'ngeresti
Cu un glas neomenesc
Plin de har divin.

Iubirea e un bob de roua
In dimineata cristalina
Cand cerul e cel mai albastru
Si soare abia rasare.

Iubirea e un trandafir
Cules noaptea pe furis
Cant toti dorm
Si doar tu stii, ce'nseamna el.

Vreau

0 Comentarii
Vreau sa traiesc,
Vreau sa deschid ochii si sa privesc
Lumina!
Vreau sa invat sa merg,
Vreau sa invat sa plang,
Vreau sa invat sa rad,
Sa cant Iubirea.
Vreau sa cresc,
Vreau sa sufar,
Vreau sa descopar,
Vreau sa fiu diferit,
Vreau sa zambesc atunci cand privesc,
Vreau sa-mi amintesc,
Vreau sa fiu fericit
Atunci cand nu mai vad
Lumina!
sâmbătă, 6 septembrie 2008

Inexistenta

0 Comentarii
Intunericul absurd
Dominat de roua
Aprinde scantei albe
De cenusa si-argint
In mintea unui demiurg nebun.

Nu mai respir,
Nici simt,
Nici sper,
Sunt mort.

La fel precum si zeul meu damnat si mistic
A murit, murit-am si eu.
Sclipiri incetosate rostesc tacerea..
Tacerea increatului..

Nimicul e ucigator de tainic
Cioburi de suflet striga disperarea.
Urlet groaznic, chin si frig.
Zeul s-a stins si eu odata cu el am incetat sa mai exist.
vineri, 5 septembrie 2008

Concurs interesant

0 Comentarii
Celor ce au un blog, le recomand participarea la acest concurs: http://pcnews.ro/concurs-2008/ Regulamentul e simplu, precum si inscrierea. Multa bafta!
marți, 2 septembrie 2008

Metode de supravietuire

0 Comentarii
Cugetand la evolutie lumii, a speciilor, a omului, ma intreb societatea evolueaza si ea odata cu noi? E mult prea lesne de inteles ca societatea evolueaza mult mai repede decat putem noi tine pasul cu ea, adesea simtindu-ma precum un alergator la maratonul fara finis, sfarsitul cursei fiind doar un miraj mult prea sadic pentru a-l putea accepta, asa ca incetez sa mai fug si incerc din rasputeri sa ma adaptez din mers. Care o fi secretul adaptarii in cadrul unei societati in care notiunea de timp e mereu in schimbare, in care relativitatea domina mult prea mult universul in care traim? Mi-e mult prea dificil sa aflu singur un raspuns, dar ghidul meu de mult a murit, am ucis cu sange rece singurul reper si acum imi caut altul, mult mai tangibil, mult mai real pentru a fi capabil sa ma raportez in mod real la evolutie. Am citit pe undeva precum ca ratiunea ar ucide mitul, sacrul si tot ce a mai ramas din taine, realitate? Cu siguranta mutiplele exemple din filosofie pot confirma aceasta teoria si cand spun asta ma gandesc la celebrul citat "Dumnezeu a murit". Pot coexista ratiunea si credinta? Cu siguranta nu in societatea moderna. Cele doua tabere fiind mult prea bine delimitate, granita fiind trasata definitiv. Dar totusi , ratiunea poate fi privita ca o redutabila arma impotriva evolutiei sau precum un aliat? Intr-o batalie nesfarsita a inadaptatului ratiunea pare singura scapare pentru o integrare eficienta, sacrul disparut de mult; contemporan = desacralizare. Si totusi cum ramane cu supravietuirea? De ce moare gazela rapusa de lei in mijlocul savanei? Din acelasi motiv pentru care inadaptatul nu poate supravietui in jungla moderna impusa de societea. Din lipsa unei viziuni mai ample, capabila sa creeze o perceptie de ansamblu asupra macrouniversului cotidian. Viziunea ampla si gandirea profunda inlocuiesc maratonul nesfarsit intr-o societate mereu in evolutie, oferind oportunitatea adaptarii si supravietuirii atunci cand regulile se substituie cu un cod clandestin...
luni, 1 septembrie 2008

Timpul si...atat.

0 Comentarii
Timpul trece mult prea repede si ma chinui sa tot tin pasul cu el, dar de fiecare data sunt in urma..parca traiesc intr-unj alt timp. Un illo tempore damnat. Probabil cea mai mare pedeapsa a pacatului a fost supunerea, o supunere ireversibila sub tutela timpului.
Dar iarasi debitez, ca de obicei asa ca scriu STOP. Dar din pacate nu pot aplica acest cuvant universal peste tot. Eh.. Oricum sunt satul de toate.. de vara, de soare, de principii, de sabloane, de viata mizera oferita de Marele Arhitect. Pf... Marele Arhitect... aiurea. Poate doar de un copil sadic, admirand cutia plina de furnici si arzandu-le cu lupa sub soarele ucigator. Blasfemie stiga unii, rationalitate cred eu. Rationalitate extrem de subiectiva, zic eu, scrisa intr-un moment extrem de grav, mai grav decat orice octava inferioara cu putinta.
Cazut in bucla inferioare dintr-o linie a vietii desenata de un schizofrenic anonim, incerc sa mi-o indrept singur, dar parca nu am un creion suficient de ascutit..nu pot trasa cu ochii inchisi ce mi-as dori, mana imi tremura mult prea tare de emotie. Ce nu as da pentru o radiera, sa sterg totul si sa trasez o linie ascendenta..sa desenez totul exact asa cum vreau sa fie. Un inceput modest.. doar un gand irealizabil intr-o lupta infinita cu un dusman comun: timpul.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Go stats