vineri, 12 septembrie 2008

Meditaţie a unui saltimbanc (cât de europeni suntem)

0 Comentarii
În faţa foii albe digitale încerc să mimez gestul grav al unei meditaţii pe o temă atât de inedită (pentru mine!) şi, totuşi, o veche obsesie pentru alţii, printr-un posibil răspuns a cărui intuiţie o am, dar a cărui certitudine îmi scapă.
Receptez şi eu, zilnic, limbajul de lemn al mass-mediei care, oricum, trebuie să-şi joace rolul: marea familie europeană, integrare, cât de europeni suntem…Nu ni se explică, profund şi revelator, cauzele, consecinţele. Oricum, cine ar sta să le priceapă!...
Plec de la ideea că există în noi ceva de esenţa spiritului, profund şi iremediabil, care ne dictează destinul comun în istorie. Pentru a atinge acest Grund e necesară sondarea proprie-i personalităţi individual-colective. Personal, privesc statutul de european ca pe o chintesenţă a gândirii şi civilizaţiei greceşti, căci Europa de azi se vrea o societate stilată, superioară, “virtuoasă”, elitistă, dar întemeiată pe principiile unei democraţii care l-ar speria pe Platon. Aşa cum ne irită şi el pe noi, câteodată.
Mă întreb: cine suntem (sunt) noi (eu)? De câte ori privim în oglindă, vedem mai întâi propria imagine, dar cine se îndreaptă spre sine însuşi, se va întâlni cu sine însuşi. Oglinda niciodată nu va reflecta măgulitor imaginea privitorului, ci va reflecta cu fidelitate acel chip ce îl ascundem cu ajutorul persoanei, inaccesibil lumii - masca noastră de actor. De această data, oglinda se află dincolo de mască şi arată adevăratul chip. Abia atunci cînd suntem în stare să ne privim propria umbră şi să-i suportăm cunoaşterea, se poate spune că am suprimat cel puţin inconştientul personal. Cu toate acestea, umbra este o parte activă a personalităţii. De aceea participă la viaţa întregului. Nu există o modalitate de a o îndepărta sau de a o face inofensivă prin sofisme. Mereu îi aminteşte omului de neputinţa sa şi îi angajează întreaga fiinţă.
Jung pleacă în teoretizarea conceptelor de inconştient şi arhetip de la ideea că existenţa reală a vieţii psihice poate fi „atestată” doar prin „conţinuturile conştientizabile”. Inconştientul ar putea fi recunoscut doar prin acelaşi tip de manifestare. Şi totuşi, arhetipurile sunt diferite de acele „représentations collectives” (Lévy Bruhl), forme conştiente, transmise prin tradiţie în formule dogmatizate sau mito-simbolice. Precizarea lui Jung este bine venită întrucât arhetipul „se referă doar la acele conţinuturi psihice care nu au fost încă supuse unei prelucrări conştiente şi care reprezintă deci realităţi psihice încă nemijlocite” . Manifestarea nemijlocită a unui arhetip, în vise şi viziuni, este extrem de individualizată, are un aspect stihial, este dificil de decodat, sustrăgându-se cu înverşunare conştientizării, conservând un rest terifiant, ameţitor.
Mitul nu era o alegorie, o suită de metafore moarte sau personificări ale stihiilor naturale care se cereau dominate de om, ci era expresia unei ontologii experimentate lăuntric şi pasional, inconştient şi individual de către omul arhaic. Mitul configura într-un caleidoscop mişcător, uimitor şi revelator „drama intimă şi inconştientă a sufletului care devine accesibilă conştiinţei umane prin proiecţie, adică oglindită în fenomenele naturii” . Gândul lui Nietzsche se întâlneşte aici cu cel al lui Jung. Mitul atenua caracterul stihial pe care îl deţinea, prin natura sa, manifestarea nemijlocită a arhetipului, conferindu-i celui din urmă un sens. Cu cât imaginea mitică era mai frumoasă, mai generală, cu atât ea se îndepărta mai mult de experienţa halucinantă iniţială, care îl absorbea uneori în adâncurile ei pe cel căruia i se delivra. Cu cât liniile de forţă ale unei idei ordonatoare deveneau mai evidente, cu atât imaginea era mai impersonală, mai capabilă de a transmite idei şi de a genera adeziunea colectivă.
Anexă la afirmaţiile anterioare: analiza actului cultural individual, cult adică, singular şi irepetabil în esenţă, de semnificaţie majoră în măsura în care devine o oglindă reflectând un chip posibil al lectorului care se regăseşte în acesta, s-ar putea constitui ca un răspuns la întrebarea iniţială. Romantismul, simbolismul, suprarealismul sunt ideologii estetice europene care au generat spaţii elitiste, de afirmare autentică a românilor în cultura europeană: Eminescu, Bacovia, Gellu Naum. Aş explica aceasta prin faptul că ele devin aventuri autentice ale românilor pentru că pedalează adânc tocmai pe funţia arhetipică a imaginarului colectiv. Analizez mai pe îndelete cazul concret al lui Eminescu, un revolut gândind mitic, adâncind atît de mult cadrul imaginar folcloric, impersonal, arhetipal (indo-european), încât imaginea poetică eminesciană devine, iarăşi, element de imaginar arhetipal. Mai eleborată, aceasta este proiectată într-un spaţiu al universalului tocmai prin reprezentativitatea ei general-românescă. Un act de conversie calitativă, de proiectie (C. G. Jung) a unui aceluiaşi conţinut într-un cadru imaginar specificat în timp şi istorie în forma romantismului (cultul pentru imaginarul folcloric).
Revedere este un caz special şi perfect de adaptare a unui arhetip - cel al centrului - la planul cultural greco-balcanic. Situate antinomic şi complementar, personajele relevează romantica antiteză om / natură, concret / abstract, subiectiv / obiectiv, cultură / natură (trăire). În O, rămâi, natura, stihial originară, ca Gheea eternă, se ipostaziază în imaginea feminină a pădurii. Spaţiu al tainelor, al revelaţiilor esenţiale şi al unei fascinaţii aproape erotice (Şi prin vuietul de valuri, / Prin mişcarea naltei ierbi / Eu te fac s-auzi în taină / Mersul cârdului de cerb; În al umbrei întuneric / Te asamăn unui prinţ / Ce se uită adânc în ape / Cu ochi negri şi cuminţi), el salva individul de la alienarea în timp: Clipe dulci se par ca veacuri. Dar condiţia umană este cea a hibrisului: Şuieram l-a ei chemare / Şi-am ieşit râzând în câmp. Conştiinţa de fiu rătăcitor are nostalgia întoarcerii la origini, dar reintegrarea i se refuză: Astăzi, chiar de m-aş întoarce, / A-nţelege-o nu mai pot. Natura îşi va revela esenţa sa masculină de data aceasta. Pădurea şi codrul sunt la Eminescu cele două feţe ale unei instanţe hieratice şi androginice a originarului.
Primul răspuns al codrului ia aparenţele unei replici apodictice (Ia, eu fac ce fac demult) a unui personaj arhetipal: înţeleptul. M. Eliade afirma, vorbind despre sacru, că mitul prezintă un personaj cu o gestică esenţială, exemplară. Codrul este un asemenea personaj, arhetip al existenţei naturale, cosmice: eu fac ce fac demult. Evocarea iernii, ca timp al căderii, şi a verii, ca timp al plenitudinii vieţii, creează impresia eternei reîntoarceri. Imagine a acţiunii distructive a timpului erodant, viscolul este elementul perturbator al ordinii, absolutizând disoluţia lumii. Elementului acvatic îi este suspendată funcţia germinativă: Apele-astupându-le. Accesul la izvor este interzis: troienind cărările. În modalitatea compensaţiei, vara e timpul genezei. Haosul se reorganizează, drumul spre centru se reinstituie, fiind posibil accesul la inima acestei lumi unde va avea loc epifania eminesciană prin iubire, somn şi vis.
Codrul nu răspunde pur şi simplu întrebării, ci spune o poveste, rosteşte ritualic un mit pe care poetul îl înţelege. Străbătut de râuri şi oglinzi acvatice captând celestul, codrul este chiar tinereţea lumii, Pleroma eternă: Tu, din tânăr precum eşti, / Tot mereu întinereşti. Codrul se exprimă oracular, precizând o ireconciliabilă antiteză între om şi natură, între esenţă (numen) şi fenomen (aparenţă), între tragedia subiectivităţii râvnind delivrarea sinelui şi echilibrul etern şi perfect al originilor. Poetul nu vrea să afirme fixitatea fenomenelor geologice, veşnicia naturii în sine, în raport cu efemeritatea fiinţei umane, ci afirmă permanenţa speţelor faţă de individul uman empiric. Natura este o entitate metafizică, codrul, marea, luna sunt idei platoniciene. (Călinescu).
Eminescu, în ultima intervenţie a codrului, face o teorie a speţelor veşnice, a principiului lumii, a legii şi necesităţii în raport cu fiinţa umană (fenomenul, excepţia, subiectivitatea). Viziunea este eleată, a nemişcării principiului: Iar noi locului rămânem / Cum am fost, aşa rămânem. Gândirea mito-filosofică balcanică, în care Eminescu integra aestesis-ul românesc, găsise expresii simbolice pentru ideea Principiului: Apa (Thales), Focul (Heraclit), Pământul sau Sfera (Parmenide). Eminescu adaugă acestei serii codrul şi izvorul: Marea şi cu râurile, / Marea cu pustiurile, / Luna şi cu Soarele, / Codrul cu izvoarele. Cele două motive mitice eminesciene, cumulând o întreagă filozofie a originarului şi a eternităţii, devin imagini ale Fiinţei.
Validarea unei afirmaţii se realizează prin analiza nu a unui număr de cazuri care o ilustrează. Principiul ar fi calitativ, nu cantitativ. Cred că, în mod absolut, nu ne putem sustrage titlului (nobiliar ?!) de european. Problema este a definirii acestui concept. Am optat pentru a-i da semnificaţia care relevează existenţa unui fond srăvechi comun, în faţa căruia alterităţile şi diferenţele sucombă. Intr-o altă definiţie aş da termenului un alt conţinut, tocmai contrariul. Parafrazîndu-l pe E. Cioran, aş putea spune că Europa este copilul teribil, iconoclast, mereu renegat şi mereu adorat, înţelept si clown, al Mapamondului. Greşelile lui sunt catastrofale, apoteozele, geniale. Toate născute din orgoliul de a fi în lume şi timp, de a epuiza conţinutul paradoxal al lui a fi hic et nunc. Dar vocaţia afirmării, cu orice risc implicînd şi spiritul, disperarea şi patetismul ultim, românii, spune istoria lor, n-au avut-o vreodată. Desprinderea de imaginar, extirparea riscantă a acestuia printr-o intervenţie chirurgicală pe viu, în vederea unei râvnite resurecţii a sinelui, le-a fost străină. Sau au deţinut-o incomplet, dar destul de spectaculos, deşi sporadic: Caragiale, Cioran, Urmuz. Acestea întrucît imaginarul lor se revolta şi-şi ia revanşa chiar şi în clipa morţii.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Go stats