joi, 11 septembrie 2008

Poate...

0 Comentarii

În faţa unei foi albe, digitale, e destul de greu să-ţi găsesti muza. Mă înspăimântă goliciunea imensităţii neantului imaculat de alb. De fapt e extrem de greu să te gândeşti ce va urma sau ce rânduri vor continua acestei foi imaculate. Totuşi tind să cred că muza creatoare sau cel puţin reminiscenţa unei Melpomene sălaşluieşte măcar într-un colţişor ascuns al unui subconştient dominat de raţionalitate sau poate însăsi raţiunea pastrează tacit si diafan imaginea unei muze mineralizate într-un cocon de flutere, aşteptând primăvara creatore, dar cu fiecare scâncire fiinţa îmi tresare, iar când Melpomene se revarsă din închisoarea crisalidei precum razele unei dimineţi calde de vară, fiorul creator mă cuprinde, încep să mă întreb cine sunt, nu mă mai recunosc, simt nevoia unei eliberări greu de controlat. Nu pretind a fi un fin cunoscător al acestui sentiment, dar adesea îl simt cum îmi sparge fiinţa în mii de firmituri ce se recompun apoi aleatoriu şi abia mă recunosc, dar totuşi sunt acelaşi, paradoxul existenţei mele infime, niciodată pâna acum viermele neadormit nu a reuşit să metamorfoseze din creatura minuscula dar înfiorătore, la coconul închistat de gânduri si idei... de fiecare dată raţiunea l-a ucis, raţiunea mea ucide frumosul neşlefuit, nelăsându-mă cuprins de aripile delicate ale muzei mele. Sunt un criminal neînteles, un aspirant spre sensibil şi frumos, totuşi incapabil să-mi las fiinţa să vibreze în acordurile harpei interioare a Melpomenei mele, nu am vrut să ascult, să văd.. mereu am închis ochii, mereu am ucis-o fără milă.

Totul e rutină, ruină,rutină...ruină...ruină.. Totul e gri, dar nu sunt eu pesimist, nici vorbă! Crima mă-nfioară, mă-nspăimânta, mi-e teamă să nu o fi ucis definitiv pe Melpomene.. Gândul acesta tranşant îmi lasă lacune în fiinţa mea infinitezimală, lacune ce în jocul de lumină şi-ntuneric devin golfuri pline de lacrimi.. Melpomene..ce-am făcut? Te iau în braţe, te strâng la piept cu dor, lacrimi curg şiroaie pe trupu-ţi gol de Eva luciferică, totul s-a dus, s-a prefăcut în cenusă.. Ca un heruvim arhaic de piatră cioplită de vânturile reci, încremenesc o clipă. Necotrolabil ameţesc şi cad în laguna-mi de mine sapată de doruri şi tristeţi, mă las cuprins de apele crepusculare, mă cufund în neant. Tresar... şi plâng.. Privesc în jur. Acelaşi cavou în care imi odihnesc fiinţa pentru a doua zi. Totul e de fiecare dată aievea. Să fi murit şi muza mea?. Împins de neliniste si groază privesc cavoul cald şi-mi rememorez visul. De fiecare dată e la fel, de fiecare data turmentul e tranşant şi-mi chinuie fiinţa. De ce nu te-am lasă oare să trăieşti? Uneori nici eu nu ştiu sau nu îmi pasă. E prea târziu acum sau cel puţin asta îmi strigă blestematul vierme. E prea târziu şi niciodată nu voi mai metamorfoza ci as să cresc şi o să-ţi consum fiinţa savurând cu fiecare înghiţitură victoria obţinută.

Necontrolabil, iarăşi fiinţa îmi tresare şi un fior rece pe şira spinării mă încearcă de fiecare dată când flash-uri îmi apar în minte al unui alt univers în care eu nu mă regasesc, un imago mundi lugubru şi macabru ce-mi consumă neînsemnata existenţă în ceasurile târzii ale nopţii. Mi-e teamă să capitulez în acest răzoi existeţial al ego ului meu, neştiind dacă voi mai simţi vreodată acest fior placut de rece şi chinuitor. Deşi mă-nspăimantă totul, sunt cuprins de o fascinaţie inxplicabilă... Poate va fi ceva trecător, paote mă voi opri la timp şi nu voi sonda adâncurile virgine ale unui subconştinet alienat.

Poate...

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Go stats