sâmbătă, 28 martie 2009

Despre avariție

2 Comentarii
Din ce în ce mai mult tind să cred că omul e o ființă rea prin însăși natura sa. Chiar din incipitul existențial al rasei umane, deși aflat în starea de desăvârșire, omul a căzut ispită tentației păcătoase. Redobândirea stării originale mai poate fi dobândită printr-un sinuos efort ascetic împletit în primul rând cu iubire și milostenie. Viața de zi cu zi, dar mai ales experiențele personale, îmi aplică adesea lecții dure despre natura omului și inexistența iubirii, sau mai bine zis despre o iubire substituită de avariție. Întreaga iubire de aproapele, porunca cea mai mare a creștinătății, pare metamorfozată, printr-o grotescă mutație genetică, într-o ireversibilă și nelimitată dorintă de acumulare de ”arginți”, așa cum este ea numită scriptologic.
Apariția gândului păcătos, permite accentuarea unui comportament inxestent în condiții normare de viață morală, sufletul ajungând la degradarea treptată, din aproape în aproape, asemenea unui bulgăre mocirlos de zăpadă.
Nu dețin argumentele necesare unei explicații raționale pentru un comportament funambulesc-grotesc al acestei iubiri de argint exercitate vădit împotriva aproapelui, dar totuși intuiția unui răspuns mă macină amarnic. Imaginea asociativă a raționalului ”metastaziat” de avariție imi crează imagina animalului de pradă ce iși apără cu ferocitate leșul putrefiat chiar și în condițiile unei îndestulări mai mult decât necesare.
În epoca modernă omul și-a uitat măsura nevoilor sale, apelând la comportamente adesea primitive pentru a-și justifica nemăsuratele cerințe de ordin material, apărând la nevoie prin șantaj și umilire chiar și ultima centimă, degradându-și ființa ireversibil. Într-o societate, ale carei stâlpi sunt constituiți de sinistre creaturi, inevitabil boala se va răspândi...până într-o zi, când, paote ultimul gram de conștiință rămasă vă trezi sentimente refulate. Cine știe, poate tind să generalizez prea mult, poate greșesc, poate sunt mult prea scărbit de lumea-nconjurătoare încând răul mă orbește și mă împiedică să mai zăresc și licărirea bunătății, poate...

2 Responses so far

  1. Teo says:

    Daca nu ar exista intunericul, nu am sti sa apreciem lumina. Cam la asta se rezuma totul. Putem vorbi de necesitatea raului, pentru a aprecia binele si frumosul. Iti dau insa dreptate cand spui ca este prea multa rautate in noi, oamenii de azi.

  2. Ionut G. says:

    Cu toate că nu putem aprecia lumina fără existeţa întunericului, îmi place să cred că întunericul e adesea un rău ce prefer să nu fie necesar. Te-ai gândit vreodată cum e în Rai? Există răutate acolo? Cu toate acestea eu îmi imaginez că toţi "locatarii" apreciază starea desâvărşirii fără a fi necesar răul.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Go stats