joi, 17 septembrie 2009

Meditație

0 Comentarii
M-am săturat de același comportament rudimentar din partea celor din jur, m-am săturat de prost gust, m-am săturat de prostie! Mă simt din ce în ce mai puțin român, din ce în ce mai puțin legat de tot ce înseamnă albastru, galben, roșu.. M-am săturat de spărgătorii de semințe, de manele și de limbajul trivial ce-mi ”cariază” urechile când aud sintagme și expresii de mă minunez cum de se poate ca din gura unui puștan să iasă asemenea cuvinte fiecare începând cu litera ”P” sau ”F” sau ”M”! Se duce întreaga societate de râpă și cu silă prefer să fiu ca și biblicul Lot și de aș avea ocazia, nu m-aș mai uita înapoi, fără nici un regret!
Îmi doresc cu toată ființa să am ocazia să părăsesc măcar orașul acesta gri, plin de oameni lipsiți de caracter, de câini vagabonzi, de cerșetori și de hoți.
M-am săturat să văd cât de mult se pot înjosi unii pentru mită, m-am săturat de indiferență și formalism sec.
Într-o astfel de societate, cred că ignoranța e o binecuvântare... dar până când? Până când ne putem preface că totul e frumos și vesel? Până când vom fi la fel de orbi ca și justiția?
Îmi doresc să pot merge la biserică fără să fiu întâmpinat la poartă de mâini leneșe întinse, îmi doresc să fiu cavalerul de onoare fără sticle de apă vărsate pe jos de cei de care nu mai scapi, lichele, precum râia lui Ionică Creangă, îmi doresc să merg la piață fără să-mi păzesc cămașa de pe mine, îmi doresc atât de multe și totuși sunt puține.
Ne merităm eticheta, ne merităm renumele atâta vreme cât pe buletinul cersetoarei de la Sacre Coeur sau pe buletinul celor de la acordeon de prin Viena de la colțul străzilor și de prin metrou scrie ROMÂN. Fiți mândri că sunteți români!


sâmbătă, 12 septembrie 2009

Utopie

0 Comentarii
Am urmărit o umbră pe cerul pustiu,
Dar neputând nicicând s-o prind,
Am închis ochii și-am pictat în soare
Tot ce nu văd cei dimprejur.
Să fiu orbul doar eu?
Sau poate chiar nebunul?
Încetez să mai gândesc
Întrebări fără răspuns
Și îngheț în labirintul rece.
Tremur, spasme mă cuprind...
Tăcerea mi-e delirul ce-mi alintă
Amenințător existența-mi vagă
Într-o lume increată.
marți, 1 septembrie 2009

Dulce Românie!

0 Comentarii

Încerc să mă simt român, cu tot ceea ce presupune acest cuvânt, dar sincer nu pot! Poate nu fac suficiente eforturi pentru a-mi iubi țara, cine știe!? Nu prea am stat să meditez asupra faptului, dar nici nu cred că o voi face prea curând. Până una, alta, mă uitam aseară la Tv și am rămat tâmpit când am văzut cum unii pot avea pensie, auzi dom'le, pensie, de 200 - 300 milioane de lei vechi!! Brusc am avut nevoie de o lămâie să-mi astâmpăr greața urmărind unele declarații cum că săracii oameni chiar au muncit pentru a avea o asemenea pensie și ar fi chiar nedrept să le scadă la o sumă mai mică. Cuma mama, mamei lor să fie nedrept??? Da bunicuța mea săraca, scumpa mea bunică, care a muncit o mulțime de ani și acum are doar vreo câteva milioane pensie, asta e drept?? Cum rămâne cu restul bătrânilor din aceeași categorie cu buni mea??? Cum mă pot simți român în asemenea condiții? Cum pot fi mândru de a fi român??
În concluzie (prefer a încheia aici revolta verbală, pentru a nu fi nevoit ulterior să modific articolul), România e o țărișoară frumoasă, păcat de cei ce o reprezintă și o conduc. Sunt ca și crema cornulețelor fragede. Numai bine!
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Go stats